Nu l-am văzut de multă vreme pe domnul Eugen Velican. Dar cînd am în față oameni tineri, mă gîndesc la el. N-aș putea zice ce înseamnă un profesor bun. Dar știu ce înseamnă unul adevărat.
În 1931, Mattis Teutsch a publicat cartea sa manifest, Kunstideologie. Acest termen introdus de el a fost tradus în limba română ca „Ideologia artei“, deși mai potrivit ar fi „Ideologia artă“, ceea ce conotează și o autonomie față de ideologi
În clasele primare, eu și încă vreo cincisprezece colegi de-ai mei luam în fiecare an premiul întîi cu coroniță. Îmi plăcea momentul în care ne puneau florile împletite pe cap și părinții noștri stăteau drepți și ne țineau mîndri pe după umeri, cînd
Cu Vlad Ivanov am lucrat și trebuia să mai lucrăm și la alte filme. Știu că odată chiar am vorbit să se documenteze pentru un rol. Eram sigur că-l fac. Ei bine, nu l-am mai făcut. Pentru La Gomera am decis destul de repede că Vlad va juca rolul principal. Deci am scris cu el în minte și cu personajul lui din Polițist, adjectiv. Nu are rost să mai zic eu acum cît de bun actor este Vlad, dar acest rol n-a fost ușor deloc; a venit la o groază de probe pentru celelalte roluri, în parte pentru că, ev
Ne propuseserăm ca a doua zi să le citim poezie. Nu știu cum am ajuns să vorbim mai întîi cu copiii despre jurnal, despre tipuri de a capta realitatea, despre ficțiunea realității și realitatea ficțiunii, decupajul pe care îl operează autorul în pove
Stăteam într-un golfuleț, cu Adriatica la picioare, citeam Glamorama, și totul era de-o limpezime incredibilă. Pînă și pietricelele păreau transparente și mă gîndeam că nu poate să fie o zi mai frumoasă pe lume și că, dacă va veni un moment î
Sictirul de care are parte cetățeanul român, în orice interacțiune cu instituțiile statului, îl fragilizează. Și dacă simte că nu se schimbă mai nimic, se va resemna, iar ăsta e pericolul cel mai mare.
Un ziar lansează un concurs săptămînal, „Cum credeţi că au fost omorîte surorile Grimes?“. Și nebunia părea că n-o să se mai termine niciodată. Cel mai probabil, alt caz a venit la rînd și
Taică-miu a trebuit să salveze un transport la turci: să preia marfa mătușii mele, să se urce în autocar și să ajungă la Istanbul, în bazar, s-o vîndă. A plecat cam îndoit, avea emoții. Seara dinainte am mîncat, mama și-a făcut planuri: „Dacă te
Mă leagă o prietenie veche de Festival, de cînd am ajuns prima dată la Cluj, în 2003. Rămîne evenimentul despre care am scris de-a lungul timpului cele mai multe texte. Am avut revelația că o să îmbătrînim numărîndu-ne edițiile de TIFF și filmele/momentele memorabile ale fiecărui an
Tudor Giurgiu, Mihai Chirilov, Oana Giurgiu și Anca Grădinariu sînt în echipa TIFF-ului de la prima ediție. Am stat într-o după-amiază de vorbă despre cum a fost, ce s-a schimbat, ce și amintesc din acești 17 ani de festival. La primul TIFF, în 2002, marele premiu l-a luat Cristian Mungiu, cu Occident, iar închiderea au făcut-o cu Mulholland Drive. Teo Mureșan a făcut trofeul, Lucian Georgescu i-a ajutat cu vizualul și așa au ajuns la logo-ul cu turn, pentru primul cine-concert au căutat cu disp
A fost aproape schizofrenic. M-am întors ca scenarist în locurile în care am fost paznic de noapte, culegător de măsline, grădinar, șofer pentru o doamnă avocat. Locurile se schimbaseră foarte puțin, dar mie mi a fost greu să-l găsesc pe cel car
Cînd am ajuns prima dată la TIFF aveam 22 de ani, eram studentă în anul al III lea și am venit cu trei colegi cu care am împărțit pe furiș o cameră single la Hotel Transilvania. Am văzut în anul ăla Moartea domnului Lăzărescu la Cinema „Republica“, din rîndul
Festivalul a avut nevoie de o „casă“, așa că în urmă cu zece ani a fost închiriat imobilul de pe strada Universității: Casa -TIFF. Am acceptat bucuroși să facem proiectul. Ideile de funcționare au venit din partea TIFF, dar au fost gîndite împreună c
Starea învățămîntului și politica ne fac uneori să tresărim. Să ne enervăm, pentru că ne dăm seama că lanțul slăbiciunilor e atît de mare, încît nu ai cum să nu-ți dorești cu disperare să schimbi ceva. Pentru că știi că totul se leagă. Că nu va
Pe cei mai mulți, frica i-a ferit de închisori și i-a ținut cuminți acasă. Fiecare a făcut compromisuri mai mici sau mai mari. Foarte puțini au protestat. Cei care s-au revoltat i-au făcut pe ce
Aș spune că familiaritatea cu Perec sau experimentul vizual contemporan nu sînt deloc precondiții pentru a le vizita. Expoziția de la MNAR e diversă și are șanse mari să satisfacă gusturi foarte diferite. Întrebarea e poate un prilej să spun cîteva
Cît stau cu ei nu am nici o grijă. Nu mă lasă să spăl nici măcar un pahar. Aproape că nu mă mai gîndesc la nimic. Mai păstrez legătura cu viața mea doar prin conversații cu niște oameni apropiați.
De fiecare dată cînd mai citesc cîte un articol despre situația juridică a manuscriselor lui Kafka, nu pot să nu mă gîndesc că amprenta lui literară, atît de puternică, s-a extins și asupra lumii reale
Irina ne-a povestit cît de mult i-a plăcut Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său a lui Elif Shafak. Și i-am spus că sigur e o carte care a fost scrisă pentru ea și că, așa se întîmplă, uneori, și textele norocoase își găsesc destinatarii ide
...există și oameni care își acceptă vîrsta. Pînă la urmă, este o artă să știi să îmbătrînești frumos. Depinde cum te poziționezi tu ca individ. Iar dacă simți că nu ai nevoie de ajutor din partea chirurgiei estetice și-ți asumi vîrsta, e foarte bine.
Decupaje din fotografii de vacanță, obiecte din spațiul casnic și schițe mai vechi au ajuns să fie înglobate în universul mental al pînzei pictate, susținînd scenarii imaginate și animînd spații arhitecturale aparent probabile, dar, la o mai atentă inspecție, de multe ori imposibile.
Nu mai avem timp să negăm vulnerabilitatea noastră seismică sau să tărăgănăm proiectele ce ar putea reprezenta o soluție. Gîndindu-ne numai la cele 2000 de clădiri despre care știm că sînt în pericol de colaps la cutremur (RS I, U1
Am un trening roșu, cu o dungă albă. Sînt la gimnaziu și probele obligatorii de la ora de sport au devenit din ce în ce mai serioase. Profesorul nostru ne aliniază în curtea școlii și ne explică serios că trebuie să facem sărituri la capră, să alergă
E o iarnă care poate să țină un anotimp sau două sau trei. Palmele ei se încălzesc încet. La fel și hainele proaspăt spălate, pe care le-a adus în casă. Mă lasă să mă îmbrac și mă cheamă la masă.
Nu cred că somnul e același de-a lungul vieții. Și nu mă refer la profunzime, la durată, ci la țesătura lui interioară. Mi se pare că în fiecare perioadă din viață testăm cîte o variantă. Ce a rămas constant e intimitatea de care am nevoie ca să împart camera sau patul
Peste noapte, Tusk, cel necunoscut pentru marele public, a devenit unul de-al nostru. Efectul n-ar fi fost, probabil, același, dacă omul ar fi citit aceleași rînduri în engleză. Nu ar fi lovit direct în inima sensibilă a identității. Limba română a produs hipnoza în masă. Cam așa cum ni s-a întîmplat și nouă la Nisa, patronul de la Paradise ne era deja simpatic, dar după ce
„Ce să-ți facă mama de mîncare?“ După care urma un meniu complet, recitat cu o voce blîndă și răbdătoare. La sfîrșitul acestui ritual elaborat, răspunsul meu invariabil era: „Nimic, nici nu-mi e foame, de fapt“.
Frate-miu a plecat în străinătate în urmă cu zece ani. Ne-a fost frică pentru el că n-o să se descurce. Ne-am înșelat. Dar mă sună aproape zilnic și discutăm politică, „despre ce-au mai făcut ăia, pe acolo“. E conectat și revoltat. Nici el n a plecat de tot, ca o grămadă de alți ro
Printre sursele singurătății, în afara aspectului cantitativ al relațiilor sociale (mărimea familiei, număr de prieteni, frecvența contactelor), care influențează mai mult sau mai puțin asemănător toate
Sîntem cinci scriitoare, fiecare cu stilul ei propriu. Ar fi putut ieși o carte tip varză-frumos-decorată-cu-bomboane-roz. Sau o carte-simfonie, cu cinci registre armonizat într-un întreg. Din fericire, poate și pentru că nu ne place nici varza, nici rozul, am găsit acel spirit bun care leagă poveștile atît de diferite într-o carte, nu într-o culegere. Apoi, îți mărturisesc
Am citit, am scris împreună și am vorbit despre literatură. Schimbul e întotdeauna corect. Dai și primești în egală măsură. Sperăm ca în anul următor să cunoaștem și alți cititori
Deocamdată nu am primit nici un răspuns de la Ministerul Culturii și Identității Naționale, însă sper din toată inima că cei de acolo nu au rămas insensibili. Știu că mijloacele de intervenție de care dispun sînt puține, dar măcar pe acelea să le folosească.
În seara zilei de 30 octombrie 2015, un grup mare de oameni, care nu știau nimic unii despre alții înainte, au primit, pe rînd, cîte un telefon. Și au știut, din acea secundă, că viețile lor și ale celor dragi nu vor mai fi niciodată la fel.
Istoria poate fi reconstituită întotdeauna parțial și imprecis, și procesul de interpretare apare oricum. Iar noțiunea de „adevăr“ e oricum una complicată atunci cînd o discutăm așa, făcînd filozofie de amatori. Să spunem că sînt dintre cei care cred că există un adevăr istoric și că în anumite cazuri poate fi demonstrat destul de bine astfel încît să ne putem baza pe el, chiar dacă nu e un adevăr absolut, ca acela din aritmetică.
Clișeele sînt OK atîta timp cît nu te rezumi doar la ele, ele ajută spectatorul să se integreze mai ușor în poveste, dar trebuie să ducă totuși undeva, să nu rămână la un nivel banal și previzibil.
Avem cîteva premiere pe România: Roll Red Roll, un thriller despre o temă din păcate de mare actualitate politică: cultura violului în liceele americane, Artistul și perversa, o comedie romantică despre iubirea profundă, dublată de BDSM,
Secretul fericirii, debutul în regie al lui Vlad Zamfirescu. Simplu și elegant, cu trei personaje (soțul, soția și cel mai bun prieten al lui) surprinse pe o terasa apartamentului și urmărite cum deraiază de la negocierile isterice și ilare despre niscaiva echangism spre discuții mult mai sumbre. Textul este dramaturgie bună (și da, există și-o piesă de teatru omonimă), regia facilitează admirabil de eficient și mai ales discret o melodramă umană care, din comedie de moravuri, virează spre trage
Dacă închid ochii, aș putea să simt mirosul de ulei de rapiță și să recompun și fața doamnei corpolente care îl manevra cu un polonic și îl turna printr-o pîlnie de tablă, în sticlele pe care le aduceam de acasă. Gustul de pîine neagră și caldă, din care rupeam cîte o bucată pe drumul de întoarcere, mi se părea mîncarea cea mai bună și mai sățioasă. Mai ales cînd aproape că ne călcam unii pe alții în picioare pentru ea.
Să-mi trasez mai bine prieteniile. Să spun răspicat ce-mi place și ce mă deranjează. Să rîd mai mult cu oamenii de lîngă mine. Să nu-mi mai fie teamă că n-o să știu ce să fac cu golurile lăsate de ei.
N-am fost niciodată un admirator al vieților construite în jurul ideii de familie extinsă, al existențelor gravitînd în jurul cumnaților, cumetrilor, nașilor și altor funcțiuni similare. Probabil că atributul esențial al libertății pe care mi-o recunosc e șansa pe care o am de a alege oamenii în a căror companie, fizică ori doar virtuală, să îmi petrec zilele, nopțile, job-urile, vacanțele, treburile, taclalele. Hulit pe motiv că ar conduce la înstrăinare, Internet-ul îmi e bun aliat în încercar
Dacă vezi un titlu de genul „Greșeli pe care le faci cînd intri într-o relație” sînt multe șanse să deschizi textul și să-l citești. Cîți dintre noi nu rezonează cu asta? Legăturile pe care le construim în timp, acel lanț de relații afective – cu familia, cu copiii, prietenii, oamenii cu care lucrezi – atunci cînd nu ai un partener stabil. Care ar trebui valorificate mai mult, mai ales dacă atunci cînd te simți singur.
Pentru PSD a fost un fel de noapte a minții. Nu s-au putut abține. Mi i-am imaginat pe liderii partidului, cum stăteau ei la un spriț și se băteau, unii pe alții, pe burtă. „Șefu’, ați văzut, sîntem buni. Să-și bage mințile în cap, să știe cine conduce”.
