De partea bună a lucrurilor
De cînd există Facebook-ul, se vorbește de „bule”, în care ne așezăm confortabil ca în propriile fotolii, de democratizarea scrisului și a opiniei, de cum ne creăm o realitate virtuală care să ne convină și care să nu ne dea prea mari bătăi de cap. De altfel, nici nu mai deschidem televizoarele, ci laptopurile, și ne conectăm la o lume pe care o putem controla și impresiona cu mărturiile și pozele noastre. O ajustăm din mers, după chipul și asemănarea noastră.
Cele mai multe zile sînt calme, nu se întîmplă mare lucru: postez, scrolez, citesc ceva, mai dau un like, o inimioară. Dar cele mai interesante mi se par cele în care se încing spiritele și tastele, de la vreo declarație a cuiva. Și fiecare vine cu paiul lui și îl pune pe foc. Pînă se iscă o ditamai vîlvătaia. Nu din mare lucru, dar importantă rămîne mobilizarea de „partea bună” a lucrurilor.
Știu că, dacă nu mi-aș fi făcut cont de Facebook, aș fi pierdut o mare parte din rafinarea și upgrade-ul calităților și păcatelor naturii umane. Ceea ce mă neliniștește, însă, ține mai degrabă de ușurința cu care e ridicată piatra, cînd cineva îndrăznește să nu-ți dea dreptate. Sau să te înfurie. Sau să aibă altă părere. Pare mai simplu să lovești decît să încerci să înțelegi. Deținătorii absoluți ai adevărului care poate salva lumea au apărut de multe ori în istorie și n-a ieșit niciodată prea bine.
Toleranța nu înseamnă că poți să-l „omori” pe celălalt, dacă nu l-ai putut convinge să fie de acord cu tine. Cum nici nu ne va face să fim perfect de acord, și să cîntăm pe mai multe voci aceeași partitură.
Linșajul „scris” pare la îndemînă. Cuvintele, săracele, sînt folosite ca niște arme de jucărie. Timpul ne presează, ce s-a întîmplat azi nu mai contează mîine. Memoria se resetează cu rapiditate. Am zis, am pedepsit, am făcut lumină. Noi știm cel mai bine. Și „prietenii” noștri la fel, iar asta înseamnă liniște.
Cine mai are chef să reconstituie contextul, faptele și desfășurarea lor? Cînd mîna e deja în aer și piatra lansată. Am rămas de zilele trecute în cap cu o poveste, în care protagonistul era cuvîntul „patinoar”, pe care un profesor l-ar fi subliniat în lucrarea unui copil, ca fiind greșit scris. Poza a circulat, cadrul didactic a fost pus la zid, părinții și-au exprimat nemulțumirile.
Știu bine că surprize poți avea cu scrisul corect acolo unde te aștepți mai puțin. Deci, într-o anumită logică, întîmplarea ar fi putut fi plauzibilă, în absurdul ei. Nu i-am dat prea mare importanță. Azi, însă, am deschis o știre care răsturna cu totul ipoteza despre profesorul incompetent. O întorcea ca pe-o mănușă și îl incrimina pe „denunțător” ca fiind violent și că, în acest fel, n-ar fi vrut decît să se răzbune. Cîți dintre cei care au luptat pe acest front mai sînt dispuși să revină asupra verdictelor de ieri, cînd pe agenda binelui s-a aprins un foc nou-nouț?
