„Un aici și un altundeva“ – interviu cu Mihnea MIRCAN

Expoziția „Specii de spații“ are loc în cadrul amplului proiect Saison France-Roumanie 2019. Ea reunește lucrări din colecția băncii Société Générale, Paris. O puteți vedea la Muzeul Național de Artă al României pînă pe 14 iulie 2019. 24 de artiști contemporani și tot atîtea moduri de a declina ideea de spațiu, cu trimitere la volumul cu același titlu, din 1974, al lui Georges Perec. Am vorbit cu Mihnea Mircan, curatorul expoziției, despre conceptul acesteia. 

De la ce ați pornit în curatorierea expoziției „Specii de spații“?

Expozitia a prins contur la intersecția a trei surse. Prima dintre acestea este colecția de artă contemporană din care provin majoritatea lucrărilor prezentate la MNAR. Vizita la colecția Société Générale a fost o experiență remarcabilă, în care arta și „decorul“ ei – forma și fondul, să zicem – au jucat roluri egale. Colecția e o privire interesantă asupra picturii, fotografiei și sculpturii din ultimele decenii, și o îmbinare fericită de generații, nume celebre și mai puțin cunoscute, geografii și vîrste. Dar cu adevărat frapant a fost caleidoscopul de locuri, activități, formule arhitecturale și tipuri de sociabilitate cu care prezentarea colecției e întrețesută. Colectia e instalată în sediul băncii de la La Dé-fense: cele doua turnuri semicilindrice sînt ele însele o colecție de spații, de la monumental la minuscul, de la agora unde vizitatorii își așteaptă interlocutorii la săli pentru întîlniri și birouri private. Această îmbinare de funcții și „atmosfere“ m a făcut atent la modurile în care locurile pe care lucrările de artă, instalate în toate aceste spații, le descriu și le documentează.

A doua sursă a proiectului este locul unde expoziția este prezentată: două săli din Muzeul Național de Artă al României, spații care fac palpabil, și ele, unul dintre sensurile titlului lui Perec. Cele două săli fac parte din extensia unei aripi a Palatului Regal din 1960, extensie care a prelungit mimetic fațada, dar a distorsionat și diluat detaliile la interior, compunînd un spațiu generic după noile reguli ale timpului. Deși proiectate și construite în același timp, cele două săli rezolvă în moduri pregnant diferite probleme de scară, detaliu și atmosferă. Ele sînt unite printr-un ancadrament care amintește de burduful unui aparat fotografic vechi, ca și cum una ar fi imaginea mai limpede sau neclară a celeilalte. Specii distincte de spațiu, cele două săli par rezultatul unor permutări aleatorii, al unei suprapuneri inexacte între tipare formale și ideologice pe aceeași planșetă de arhitectură.

Iar Specii de spații, cartea lui Perec care este un fel de hartă conceptuală a proiectului, angrenează aceste imagini, scări și intuiții. Spațiile lui Perec sînt întotdeauna intermediare, între noțiunea neputincioasă de „spațiu în sine“ și experiența spațială cotidiană, de cele mai multe ori oarbă ori anesteziată.

E vorba despre artiști contemporani; cum i-ați ales?

Din colecția băncii am ales acele lucrări care răspund la (sau nuanțează) ideile lui Perec, care produc acest efect telescopic între scări ale experienței vizuale, panorame și detalii, pliuri și juxtapuneri, fracturi și continuități, transparențe și obstrucții. Fiecare lucrare are un punct de vedere singular asupra locurilor în care trăim și visăm, ne conformăm ori ne revoltăm. Pe măsură ce selecția s-a limpezit, au apărut cîteva nuclee tematice: un număr important de artiști revin la modernism, reevaluează forme, idei și strategii ale avangardei, cu rezultate care par noi și vechi totodată, anacronice și vizionare. Cîteva lucrări documentează -happening-uri sau performance-uri, și comunică printr-un interes marcat pentru scenografie. Harta și arhiva, protocolul și codul, sisteme pentru transcrierea și ordonarea unor cîmpuri informaționale eterogene sînt o altă temă recurentă. Iar între aceste nuclee se țes alte continuități – totemul precar al lui Didier Marcel reproduce intersecția dintre vîrful unei piramide și cel al unui obelisc din lucrarea lui Barnett Newman Broken Obelisk, dar taie aceste forme monumentale sau comemorative din trunchiul unui arbore, după cum o preocupare ecologică limpede apare în fotografia lui Aleix Plademunt, în care „scena“ industrială și scaunele pentru spectatori absenți sugerează un dublu rol pentru cei ce lipsesc din acest amfiteatru, regizori și martori ai propriei otrăviri.

– Stripes Painting, Florian și Michael Quistrebert, credit Collection Societe Generale

Cum se leagă „studiile de caz“ ale artiștilor din colecție cu experimentul literar al lui Georges Perec?

În majoritatea cazurilor, artiștii din expoziție prezintă cîte o lucrare. Sînt patru excepții de la această regulă: pe Farah Atassi, Danica Dakic, Julien Pré-vieux și Florian și Michael Quistrebert i am invitat să expună o selecție mai largă de lucrări care fie multiplică abordările conceptuale ori stilistice, fie aprofundează și nuanțează tematica lucrării lor din colecție. Temele enumerate mai sus – modernism, performance și interfețe tehnologice – sînt prezente, și rezolvate în moduri remarcabile, în practicile lor. Pictura fraților Quistrebert e exuberantă și foarte inventivă din punct de vedere tehnic. Farah Atassi pare să picteze cu echivalentul spațial al unui lichid amniotic, în care plutesc locuri și forme. Danica Dakic construiește scenografii alegorice pentru o reflecție despre alienare și marginalizare socială. Julien Prévieux, probabil „studiul de caz“ cel mai amplu din expoziție, e preocupat de tehnologie.

Am ascultat la un moment dat înregistrări audio din „documentarul observațional“ al lui Perec, care descrie ce vede timp de două zile în Piața Saint-Sulpice din Paris. În ce fel rimează operele artișilor aleși de dumneavoastră cu felul în care scriitorul arhivează „realitatea“?

Cred că e vorba de o lectură a textului Tentative d’épuisement d’un lieu parisien, un inventar al tuturor persoanelor și obiectelor care îi traversează cîmpul vizual în cele doua zile ale acelui experiment de antropologie situaționistă. Perec transcrie fiecare eveniment, oricît de anodin, fiecare modulație atmosferică, și se întreabă: „Ce se întîmplă atunci cînd nu se întîmplă nimic altceva decît vremea, oamenii, mașinile și norii?“. Tentative… și Specii de spatii sînt fenomenologii ale „infra-ordinarului“, ale înțelesurilor pe care experiența cotidiană le ratează și pe care studiile de urbanism le ignoră, ale separațiilor dintre tipuri de spații și regulile ori comportamentele pe care acestea le prescriu. Perec arhivează nu doar „realitatea“, cred, ci o suprapunere de locuri comune și locuri fantastice, non-locuri, locuri imposibile și locuri care ar putea fi oriunde, urmărind felurile în care imaginația se spațializează pentru a le cuprinde, descrie ori ocupa. Aici textele și imaginile se întîlnesc: mai multe lucrări fac vizibil un aici și un altundeva, tranziții între documentar și ficțiune.

Acest melanj de trimiteri literare și de artă contemporană nu este neapărat o obișnuință în expozițiile de la noi. Poate literatura să ajute „vizualul“?

Din punctul meu de vedere, da, cu siguranță. (Proiectul la care lucrez acum studiază posteritatea vizuală incredibilă a două pagini din Metamorfozele lui Ovidiu.) Pictura ca muta poesis ori poezia ca pictura loquens sînt tropi vechi în discuția despre raportul dintre arte. Literatura a fost pentru multă vreme teritoriul predilect din care artiștii își împrumutau motivele. Poate că această conversație a pierdut din vigoare, dar țesutul conjunctiv se reface prin activitatea unor scriitori remarcabili, intens preocupați de imagine – Ben Lerner mi se pare un exemplu bun – și a unor artiști vizuali care caută o altă temporalitate pentru proiectele lor.

Ce le-ați spune despre cele două expoziții, cea de la MNAR și de la Rezidența Scena9, celor care nu sînt familiarizați nici cu „obsesiile“ lui Perec și nici cu arta contemporană?

Aș spune că familiaritatea cu Perec sau experimentul vizual contemporan nu sînt deloc precondiții pentru a le vizita. Expoziția de la MNAR e diversă și are șanse mari să satisfacă gusturi foarte diferite. Întrebarea e poate un prilej să spun cîteva cuvinte despre proiectul de la Rezidența Scena9. Expoziția de acolo se intitulează „Spațiu (continuare și sfîrșit)“ – titlul unui capitol din cartea lui Perec – și este o colaborare a artiștilor Iulia Nistor și Achraf Touloub. Este o imagine în mic, și poate răsturnată, a dinamicii care unește lucrările de la muzeu, o întrezărire la altă scară a „animalului“ abstract ale cărui specii le studiază Georges Perec.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto sus: Pickpocket, Julien Previeux, credit Collection Societe Generale