Viața mea „sportivă“
Am un trening roșu, cu o dungă albă. Sînt la gimnaziu și probele obligatorii de la ora de sport au devenit din ce în ce mai serioase. Profesorul nostru ne aliniază în curtea școlii și ne explică serios că trebuie să facem sărituri la capră, să alergăm pentru timpi buni la viteză și la rezistență, să exersăm săritura în lungime ca să luăm notă bună. Sîntem niște preadolescente cu corpurile în schimbare și mîinile tovarășului de educație fizică parcă se mișcă mai încet cînd ne atinge și ne ajută la cîte un exercițiu. Mai chicotim în vestiar, în mirosul înțepător de adidași, transpirație și plastic.
Sînt în ultimul an de facultate la Litere, mai e foarte puțin pînă încep examenele de licență. Mă duc la secretariat să întreb ceva și aflu de la doamna drăguță că am o restanță la sport și, dacă nu rezolv, o să ratez sesiunea. Paralizez de frică, absurdul situației îmi face tîmplele să pulseze. Ies din încăpere și încerc să fac rost de o scutire salvatoare. Vorbesc cu maică-mea, disperată, ea mă trimite la o cunoștință medic la un spital și povestea se termină cu bine.
De bunăvoie m-am apucat de sport pe la 26 de ani. Mă mutasem pe Făinari, mă cam durea spatele și am găsit o sală în apropiere, pe Precupeții Vechi. Florin se ocupa de ea și, după ce am vorbit puțin, am decis să-mi fac abonament. A început o perioadă în care m-am dus de cîteva ori pe săptămînă la antrenament și mi-am dezmorțit fiecare parte a corpului. Devenisem de-a casei la sala lui. Îmi spunea ce să fac și îl ascultam conștiincioasă. Vedeam schimbări de la o săptămînă la alta. Dincolo de „pătrățelele“ de pe abdomen, mișcarea susținută îmi aerisea mintea. Asta a fost, de fapt, marea descoperire, după ce m-am apucat să fac sport constant.
Încă sînt seri de iarnă în care, în drum spre bazin sau spre sală, mă gîndesc că eu (și ceilalți camarazi ai mei), care ne-am pornit prin frig și umezeală, în loc să stăm la căldură, într-un fotoliu, am merita fiecare cîte un premiu. Dar noi, ca niște soldați, ne luăm ranița cu echipamentul în spate și mărșăluim pe străzi pînă la destinație. Ne dăm jos cele trei rînduri de haine groase și ne apucăm de treabă: brațe, fesieri, abdomene, în funcție de stare și de inspirație.
Mă uit în jur, sînt tot felul de oameni. Tineri și maturi. Slabi, potriviți și supraponderali. Femei și bărbați, înalți și scunzi. Fata cu cel mai frumos spate și cea cu fundul perfect, băiatul care are bicepșii ca Popeye Marinarul și cel care zici că o să zboare de pe stepper, tipul care scoate niște sunete de animal rănit pe bandă, în timp ce aleargă din ce în ce mai repede. Ne uităm pe furiș la el și se naște o complicitate între noi, alergătorii tăcuți. Ne cunoaștem deja din vedere. Se întîmplă să mă întîlnesc cu cîte unul dintre cei care vin la aceeași sală pe stradă și să mi se pară atît de cunoscut, dar, preț de cîteva secunde, să nu știu de unde să-l iau. Număr seriile și încerc să nu mă gîndesc la nimic. Mă uit în jur: fețe asudate, ochi ieșiți din orbite, mușchi încordați, greutăți multe.
Doar cînd înot îmi las cu adevărat mintea liberă. În apă, efortul fizic se diminuează. Totul devine fluid. Contururile se șterg. Ceilalți înotători sînt niște stropi de apă care se ridică deasupra bazinului.
Uneori vine o doamnă cu un scaun cu rotile. Îl lasă la mal și intră în apă. Picioarele o ascultă din nou. În apă îi e mai ușor. Încă mai sper că, atunci cînd va ieși din piscină, va putea să meargă iarăși.
Acum cîțiva ani am scris Aleargă. Făceam cîteva ture de parc și abia apoi îmi deschideam documentul și mă apucam de treabă. Tot ce simțeam se accelera. Tot ce trăiam notam în acel jurnal de „jogging“. M-am intersectat pe drum cu alergători reali și cu alergători livrești. Ne-am luat la întrecere, ne-am împrietenit, am devenit participanți la același maraton plin de obstacole. Căci „Mișcarea înseamnă viață!“.
De curînd am citit un articol care vorbește despre cum atletismul extrem este noua formă de a trăi criza de la mijlocul vieții, asta după ce s-a observat să persoanele de vîrste mijlocii sînt cele care participă în număr record la antrenamente intense și la curse din ce în ce mai grele. În 1957, un psiholog canadian, Elliot Jacques, a prezentat, în cadrul Societății Britanice de Psihanaliză, o lucrare cu titlul Death and the Mid-Life Crisis. În 1965 a fost și publicată. Teoria lui Jacques era că, pe măsură ce ne apropiem de mijlocul vieții, începem să conștientizăm propria noastră mortalitate și apoi, în consecință, începem să fugim de ea.
Statistic, lucrurile stau așa: o treime dintre toți participanții la triatlon din Statele Unite au vîrste între 40 și 49 de ani, iar la Londra, în 2015, alergătorii cu vîrste între 40 și 49 de ani aveau timpi mai buni decît cei din categoria 20-29 de ani. Deci se pare că omul avea dreptate. Și că totul parcă se leagă: după un anumit moment îți dai seama că ai doar un corp și trebuie să te țină pînă la capăt. Nu poți cumpăra altul.
Foto: flickr
