S-ar putea să nu cunoști cu adevărat un oraș pînă nu-i simți căldura înnebunitoare. Pînă nu îți topește creierul și sufletul și îți dizolvă picioarele. Sînt grade diferite de intimitate pe care le stabilim cu oamenii și cu locurile. Cînd aerul se rarefiază și picăturile de sudoare se amestecă cu asfaltul topit, cînd toți oamenii de pe stradă încep să semene și știi că și-ar dori să fie în cu totul altă parte decît aici, vara a pus stăpînire pe oraș.
Ne-am propus să aducem marile personalități române din diverse zone culturale în fața publicului larg, într-o formă inedită, ca personaje de romane scrise de cei mai talentați tineri prozatori români contemporani.
Această pandemie a venit să demonstreze încă o dată cît de fragili sîntem, cum distrugînd natura nu facem decît să ne amenințăm grav chiar propria existență.
Am strîns zece mărturii din diverse colțuri ale lumii, despre cum trăiesc oamenii această poveste, numită izolare. Distanțele s-au mărit, dar istoriile noastre sînt asemănătoare. Ca și cînd lumea exterioară s-ar fi topit și tot ce contează acum sînt interioarele. În spatele acestei anchete e multă emoție, pe care am simțit-o în fiecare dintre schimburile noastre de mesaje.
Am întrebat șaisprezece scriitori români ce ar citi/reciti în vremurile astea. Nu sînt doar recomandări de lectură, ci mici capsule de viață, în care speranța, neliniștea, incertitudinea și literatura fac casă bună împreună.
În primele zile, pentru că neliniștea e o muscă grasă, din aia care te poate scoate din minți, oricît de mult ai încerca să rămîi zen, am citit greu și cu program mai degrabă decît de plăcere.
Reflectat prin lentilele trecutului personal, al vieții domestice, al ritualurilor comunitare, comunismul a fost „îmblînzit“, reașezîndu-se bazele pentru o reflectare mai puțin încrîncenată a sa.
În fiecare dimineață mă trezesc și trag un pic de timp înainte de a deschide telefonul și computerul. Ca și cînd, în lumina care pătrunde prin jaluzele, s-ar putea dizolva această spaimă surdă.
Sigur că, într-o lume în care hobby-ul universal, oriunde te-ai uita pe profilurile oamenilor de pe platformele de socializare, e descris așa – călătoriile – să îi privezi exact de această mobilitate poate părea cel mai mare chin.
Cînd am debutat nu mi-am pus prea multe probleme legate de faptul că sînt o femeie care scrie. Și nici nu mi-am propus să vorbesc în numele altor oameni.
Valoarea acestei arhitecturi e aproape imposibil de recunoscut sub întreținerea neadecvată din perioada comunistă, sub neglijența crasă și incultura actualilor edili și sub nepăsarea sau intervențiile sălbatice ale proprietarilor actuali.
Două autoare și un „Dicționar de locuri literare bucureștene”, apărut de curînd la Editura Humanitas. Un oraș ficțional și real deopotrivă, pe care Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu l‑au cartografiat în acest volum. Am vorbit cu ele despre această călătorie fascinantă, care ar putea să împrietenească pe oricine cu Bucureștiul de ieri și de azi.
Citisem de curînd ce spunea despre călătorii Olga Tokarczuk: „rătăcitorii” sînt cei care pot merge oriunde singuri. Cei care au nevoie de cineva să se însoțească la drum, ca să împărtășească ce văd, ce simt, pot fi cel mult niște călători/turiști.
Ce filme păstrați din 2019? Aceasta e întrebarea la care au răspuns invitații mei. A fost un an cu multe titluri, așa că e important să ne amintim ce-am văzut, ce ne-a plăcut și ce am putea recupera din ce am pierdut în materie de cinema.
Zilele astea din an parcă nici nu există. Intră unele în altele, într-o moleșeală demnă, mai degrabă, de o pisică. Mai ales pentru cei care au stat acasă și s-au sustras de la marea petrecere de revelion. Filozofia mea e simplă: dacă am rămas în București, mai bine să mi se facă somn la mine acasă, decît să caut o mașină disponibilă, ore în șir, cum am pățit în urmă doi ani.
Nu vom ști niciodată despre noi că putem să fim și așa pînă nu vom deschide ușa aceea a vulnerabilității maxime în care sufletul ne tremură ca o piftie. Pînă nu vom număra zilele și victoriile fiecăreia dintre ele.
Cît stau cu ei nu am nici o grijă. Nu mă lasă să spăl nici măcar un pahar. Aproape că nu mă mai gîndesc la nimic. Mai păstrez legătura cu viața mea doar prin conversații cu niște oameni apropiați.
Dosarul de acum de la această idee a plecat: cum ni-l amintim și ce am păstrat din toți acei Leo pe care i-am cunoscut. Sînt doar cîteva mărturii ale acestei călătorii pe care a făcut-o alături de cîțiva oameni care l-au cunoscut și l-au citit de-a lungul timpului.
Le-am propus liceenilor cu care m-am întîlnit să aleagă un singur cuvînt care să descrie locul în care trăiesc. Cei mai mulți dintre ei au spus „obositor”. Au mai fost și altele: „cenușiu”, „istorie”, „crem”, „melancolie”. Dar acel „obositor”, scris de ei pe cîte o foaie de hîrtie, mă urmărește încă.
Locuiesc și scriu în acest cartier al Bucureștiului. Ficțiunea se contaminează de realitatea lucrurilor pe care le văd și le trăiesc zi de zi. Clădirile pe lîngă care trec au intrat în poveștile mele. S-au transformat și au căpătat fețe și vieți noi. Din păcate, unele nu mai există decît în memoria mea afectivă.
Această pendulare între utilitatea lucrurilor și frumusețea lor mă urmărește încă. Poate este unul dintre motivele pentru care mă hotărăsc greu să achiziționez lucruri. Nu am reușit să devin niciodată o cumpărătoare impulsivă. Am preferat, de multe ori, să las un obiect acolo, pe un raft, să mă aștepte pînă a doua zi, ca să mă conving că e pentru mine și că nu pot să mi-l scot din cap.
Nu știu cum ar fi arătat viața mea fără cărți. Cum nu mai reușesc nici să-mi imaginez ce altă meserie aș fi putut să am dacă n-aș fi fost o cititoare care, la un moment dat, a început să scrie. Am cărat lăzi întregi, pline cu volume, la etajul șapte al unui
Probabil doar ni se pare că sînt mai mulți oameni care vor să scrie decît pe vremea cînd eram noi tineri, fiindcă sînt mai vizibili pe rețelele sociale. Și mă îndoiesc că la cursurile de creative writing de acum sînt, ca să iau doar numărul esti
Poate pentru că gemul de gutui îl pregătea în cantități mult mai mici și n-aveam niciodată mai mult de cîteva borcane, mi se părea o mare delicatesă. Cel de prune umplea cămara, așa că o mai boscorodeam pe bunica că iar a făcut prea mult, d
„Bucharest Photofest“ le propune bucureștenilor un concept bine articulat încă de la prima ediție; fotografia este pretext pentru dialog și discutarea unor subiecte relevante pentru actualitatea socio-politică și cultural-umană. Totodată, foto
Faptul că majoritatea festivalurilor internaționale de referință includ documentare în programele lor competitive – dedicate inițial filmelor de ficțiune – arată cum percepția asupra acestui gen cinematografic s-a modificat radical. Documentarele de
