Globul de cristal
Mi-am pus mușcatele într-un fel izoletă, nu de frica virusului, ci de cea a vîntului și a ninsorii. Acum mă uit pe geam cum se umflă folia ca un balon diform, cu hidrogen. Florile par bine înăuntru, ca și noi, cei care stăm la căldură și ne imaginăm că nici ploaia asta rece de martie și nici pericolul nu ne vor atinge.
Ieri m-am dus la niște cumpărături. La magazinul din colțul străzii erau cîțiva oameni. M-am ferit instinctiv, ca și cînd așa aș fi trăit pînă acum. M-am bucurat, totuși, nu mai ieșisem din casă de cîteva zile. Nu pot să zic că i-am și văzut la față, că majoritatea purtau măști și mănuși de plastic, dar orișicît. Ce mi-a atras, însă, atenția, era arhitectura coșurilor. Absolut toate adăposteau niște sticle de băuturi: bere, vin, spirtoase, de toate. Știți doar, gusturile oamenilor sînt diferite și, din fericire, așa au rămas și acum.
Aseară mi-am dat întîlnire cu un prieten care locuiește la Paris. „Rendez-vous” în toată regula: zi fixă, oră, de asemenea. Ne-am promis că o să ne îmbrăcăm frumos, că o să ne punem cîte un pahar de vin, doar că nu într-un restaurant, ci fiecare la noi pe canapea. A fost chiar simpatic. Eu am decis că vreau să apuc să-mi scriu memoriile, iar el că își dorește să trăiască suficient ca să le citească. Cred că o să mai „ieșim” și în alte seri, ne-am distrat chiar bine. Iar cu mîncatul am rezolvat ușor: eu i-am dat rețeta de salată orientală, el pe cea de paste cu creveți.
În primele zile, pentru că neliniștea e o muscă grasă, din aia care te poate scoate din minți, oricît de mult ai încerca să rămîi zen, am citit greu și cu program mai degrabă decît de plăcere. Ceea ce chiar nu e drept, pe cuvînt, cînd timpul ți se așază de bunăvoie la picioare. Încercați cu Leagănul pisicii al lui Kurt Vonnegut. Eu am zis că o răsfoiesc, dar după un sfert de oră mi se lipise de mîini și rîdeam cu poftă. Umor nebun, apocalipsă și multă țăcăneală. Ce ți-e și cu scriitorii ăștia mari, te urci cu ei în barcă pe orice vreme!
Mă gîndesc obsesiv la o dimineață de duminică, dintr-un februarie, la Veneția. Să fie vreo zece ani de atunci. Orașul era pustiu și înghețat. Un glob de cristal perfect și kitsch. Știu că mi-a tăiat răsuflarea. Era a doua oară cînd ajungeam acolo, după ce, în altă vară, mă bălăcisem într-o supă de turiști. Toată nemișcarea și frumusețea aveau ceva neliniștitor. De început și de sfîrșit de lume. Acum așa îmi imaginez tot ce e dincolo de la geamul meu.
Credit foto: Robert Petreanu
