O eternitate de interior

Am așteptat iubiți, trenuri, avioane, rezultate la analize și la examene, primăvara, prima baie în mare, scrisori, e-mail-uri, mesaje, să îmi apară o carte. Dar niciodată, pînă acum, n-am experimentat această stare de imponderabilitate în care nu-mi doresc decît să mă pot întoarce la viața dinainte. Lumea parcă a înghețat în cea mai frumoasă primăvară. Liliacul și glicina miros înnebunitor și prin mască. Nemișcarea face ca așteptarea să crească precum cozonacul.

Vrem ce am avut, nimic în plus. Sîntem conștienți că frica cea nouă ne va locui o vreme. Dar va trebui să învățăm să trăim cu ea. Nu ne putem face deocamdată planuri, pentru că nu depinde nimic de puterea sau de dorința noastră. O mică eternitate de interior ni s-a așternut la picioare.

Nu cred că vom ieși schimbați din recluziune. Poate vom fi mai nerăbdători, mai atenți cu timpul nostru, nu vom mai amîna atît de mult să facem anumite lucruri pe care ni le doream. Dar nici asta nu e sigur.

În copilărie mă fascinau sălile de așteptare din gările în care stăteam uneori, noaptea, cu bunica. Spațiile acelea purtau în ele toate destinațiile posibile. Oamenii adormiți, înfofoliți, cu bagaje la picioare, care veneau sau plecau spre niște locuri numai de ei știute. Nimeni nu era, de fapt, acolo, pe scaunele incomode, ci pe un drum care îi aștepta. Mîncau ouă fierte, mere sau sandviciuri cu parizer, care mirosea puternic, uneori capul le cădea într-o parte cînd ațipeau, iar eu mă uitam la ei cu mare curiozitate. Împărțeam un timp intermediar, pe care nimeni nu și-l dorea cu adevărat. Toți voiam să fim deja în altă parte. Intimitatea aceea a spațiului ne făcea captivi într-o poveste nocturnă, în care tot ce puteam face era să ne uităm, din cînd în cînd, la un ceas mare, ale cărui limbi se mișcau prea încet.

Am admirat-o pe Penelopa, mi l-am imaginat în fel și chip pe Godot și m-am întrebat în ce relație sînt, de fapt, cu așteptarea, așa că mi s-a părut o temă actuală pentru un Dosar de revistă. Invitații mei au întors pe toate părțile firele ei încîlcite, așa că vă propunem o călătorie intimă în „bolgiile” așteptărilor noastre cele de toate zilele. 

Ilustrație de Ion BARBU