„Am crezut multă vreme că nu se poate să scrii fără să citești“ – interviu cu scriitorul T.O. BOBE

„Și domnul Teo n-avea altceva de făcut toată ziua decît să stea în fotoliu picior peste picior și îmbrăcat bine cu un pulover gros de lînă aspră de capră și să citească Don Juan și Childe Harold de Byron, în ediția cartonată de la Univers.“ Aș vrea să începem discuția despre citit de la fragmentul acesta din Cartea neisprăvirii. La ce-i folosește personajului dvs. toată această obișnuință a lecturii?

Păi, la ce altceva să-i folosească, dacă nu pentru rotunjime? Și nu mă refer la faptul că e mai dolofan, iar obișnuința lecturii presupune sedentarism (că doar nu poți să citești în timp ce faci jogging), ci la rotunjimea de caracter. Pentru că domnul Teo e scriitor și încă mai am prejudecata că scriitorii sînt și cititori. În plus, dincolo de prejudecata asta, domnul Teo e și un scriitor anxios și cam depresiv, care își abandonează cărțile în diferite stadii de lucru. Și n-ai cum să fii așa dacă n ai conștiința că nu însemni mare lucru prin comparație cu marii scriitori dinaintea ta și dacă nu te gîndești mai mereu că poate ar fi fost preferabil să te ocupi de cu totul altceva, de instalat boilere, de gătit ciorbițe și tocănițe pentru vreo cantină, de reparat biciclete ș.a.m.d.

Romanul de acum e și o plimbare în papuci și în haine de casă prin literatură. Și, implicit, printr-o bibliotecă familiară și umană, în care orice e posibil. Mai ales ironia și admirația. Mi se pare că, în lumea lui azi, toți vor mai degrabă să scrie decît să citească. Se poate?

Nu știu dacă toată lumea vrea neapărat să scrie. Cred că scrisul e doar un mijloc prin care unii oameni încearcă să arate că există, că înseamnă ceva. Pentru că oamenii nu există doar pentru sine sau pentru familie, ci și prin ochii comunității, prin oglinda privirii celorlalți. Îi văd pe alții că se uită la mine, deci exist. Și cred că lucrul ăsta e legat de faptul că trăim într-o societate din ce în ce mai urbanizată și din ce în ce mai globalizată. Cînd trăiești la sat, te știe toată lumea: tu ești ăla al lui Cutare sau al lui Cutărescu, ăla care a făcut aia sau aia. În schimb, cînd lumea ta nu mai e aia în care toți se cunosc cu toți, cînd devii anonim, deci inexistent pentru alții, simți nevoia să-ți semnalezi prezența. Bănuiesc că de aici vine și succesul social media. Și, ca să răspund la întrebarea ta, și eu am crezut multă vreme că nu se poate să scrii fără să citești, dar se pare că există și scriitori genuini. Chiar în vara asta, cînd am recitit Război cu toată lumea, am dat peste eseul „Eliberarea prin estetic“, în care Eugen Ionescu vorbea despre cele două tipuri de scriitori.

V-a salvat vreodată cititul?

Da. Odată, acum vreo 15 ani, m-am băgat într-un autobuz, ca să nu ajungă la ea, între o doamnă și doi pîrnăiași care le scotoceau tuturor prin poșete și prin buzunare, fără să se jeneze că sînt văzuți. M-a salvat de ei cititul unui articol al Ioanei Pârvulescu, din care aflasem cîte ceva despre jargonul din închisori. Dacă au văzut că le cunosc limba și au presupus că sînt de-al lor, m-au lăsat pînă la urmă în pace.

Ar fi existat Cartea neisprăvirii și toate celelalte dacă n-ar fi fost înainte acești domni autori, alintați pe numele mic, pe care să-i puteți mixa în fel și chip?

Cu siguranță, Cartea neisprăvirii n-ar fi avut cum să existe. Poate ar fi fost altă carte, poate altfel de carte, poate nici una, habar n-am. Oricum, cred că eu tot un neisprăvit aș fi fost.

Care e cea mai puternică amintire legată de o carte?

În 1988, la începutul lui iunie, în loc să învăț pentru admitere, fiindcă picasem deja o dată, am citit Abbadon exterminatorul a lui Sábato. Pe urmă n-am mai fost în stare o lună întreagă să citesc nimic, cu atît mai puțin să repet materia. Așa că am căzut iar la admitere. Și în fiecare dintre cele două dăți cînd am citit Travesti a lui Mircea Cărtărescu mi a fost rău fizic, un rău inexplicabil, fără vreun diagnostic, care a durat strict cît durata lecturii.

Cum ar fi fost viața dvs. fără literatură? E o mică distopie ce vă cer, desigur…

Mă gîndesc și eu cîteodată la asta și, pentru că omul e porc și-și dorește întotdeauna ceva ce n-are, îmi spun că poate ar fi fost mai liniștită. Probabil că aș fi avut un job de om normal, cu opt ore de lucru pe zi, cu două ore pierdute în trafic, cu un salariu nu foarte mare, dar regulat, cu o vacanță pe an, cu ieșiri cîteodată, în week-end, la un film sau la un grătar. Probabil că pentru unii ar părea o viață ternă, dar, hai să fim serioși, fandacsiile induse de literatură nu-s tocmai o sursă de fericire.

Puteți să dezvoltați puțin teoria din roman, cu cărțile „care par că spun adevărul“ și cele care „par niște povești, nu neapărat elucubrații, dar…“?

Cred că atunci cînd am scris asta mă gîndeam la romanele istorice sau la literatura socială ori la cea cu tentă ideologică, cea care pune accentul pe constructele culturale ale vieții exterioare, pe marea istorie. Or, aș zice că fiecare dintre noi trăim mai degrabă în adevărul vieții noastre interioare, iar viața asta interioară e doar tangentă cu marea istorie. Și general-umanul pe care îl conține poate fi surprins de multe ori în micile gesturi ale cîte unui personaj sau în fantasmele și reveriile lui sau în fantasmele și reveriile autorului. Poate mă înșel, dar cred că e mai mult adevăr în Povestea fără sfîrșit a lui Michael Ende sau în Metamorfoza lui Kafka decît în Țăranii lui Wladyslaw Reymont sau în romanele lui Richard Ford.

Dacă ați putea să sunați pe cineva din istoria literaturii și să vorbiți cu el la telefon (măcar!), pe cine ați alege? Și ce i ați spune?

N-aș suna pe nimeni. Ce să-i spun? Alo, sînt Teo și sînt un fan al dumneavoastră, doamnă sau domnule Cutare? Sau să întreb ce-a vrut să spună autorul în vreo carte? În ciuda aparențelor, sînt destul de timid și n-aș îndrăzni să deranjez pe cineva, fiindcă și viii, și morții au deopotrivă dreptul la liniște.

Oamenii vor să meargă la cursuri unde să învețe să scrie, nimeni nu e dispus să învețe să și citească. E mai cool să fii scriitor decît cititor, nu? Ni s-a resetat răbdarea? Cum mai citești cu ispita Facebook-ului și a atîtor lucruri de făcut?

N-aș zice chiar așa. Probabil doar ni se pare că sînt mai mulți oameni care vor să scrie decît pe vremea cînd eram noi tineri, fiindcă sînt mai vizibili pe rețelele sociale. Și mă îndoiesc că la cursurile de creative writing de acum sînt, ca să iau doar numărul estimat pentru București, în permanență 30-50 de oameni, cîți veneau la Cenaclul Litere, pe care l-am frecventat amîndoi. Mai cool să fii scriitor mi se pare că era acum 25-30 de ani, acum e mai cool să fii vlogger sau activist pentru vreo cauză. Și poate că oamenii nu mai au unde să învețe să citească, pentru că cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată a fost la un curs de creative writing ținut la Timișoara, unde o studentă din București mi-a spus că la facultate, la seminarii, nu se citește așa cum citiserăm noi acolo o povestire a lui Hrabal. Iar un alt cursant al meu, extrem de talentat și de citit, s-a înscris și la Litere, după ce făcuse ASE-ul, ca să învețe să scrie mai bine. Cît despre ispita Facebook, am răspuns despre asta mai sus.

a consemnat Ana Maria SANDU