Un dulap alb
A existat în copilăria mea un dulap alb, de bucătărie, cu multe sertare. De fiecare dată cînd o vizitam pe bunica de la bloc, îmi făceam de lucru pe acolo. Adoram să îmi bag nasul în cutiile lui adînci, în care părea că are loc o lume întreagă. Mărunțișuri nenumărate, cele mai inutile obiecte alături de unele folositoare, se amestecau într-un un talmeș-balmeș irezistibil. Nu se prea aruncau lucruri din apartamentul acela, se depozitau, mai degrabă. Pentru mine, care le contemplam periodic, se schimbau de fiecare dată și, din acest motiv, nu mă plictiseam niciodată de ele. Trăgeam sertarul cu emoția descoperitorului care nu știe ce comoară îl așteaptă. Le întorceam de o parte pe alta, puteam să privesc minute în șir un nasture sau o fotografie de buletin, o vedere cu un scris indescifrabil sau o croșetă ruptă, o cutie de medicamente cu vată galbenă deasupra, care mirosea puternic a dispensar, o seringă de sticlă, învelită în tifon și pusă într-o carcasă de metal, pe care nu aveam voie s-o deschid, niște bani vechi, mototoliți, o bucată de elastic gros, o listă de cumpărături, scrisă cu un creion chimic, vinețiu, o cutie de pudră, aproape goală.
Acum, cînd mă gîndesc la memorie, aș zice că în poza ei cea mai fidelă se văd acele sertare albe, doldora de lucruri. Chiar dacă în apartamentul de la etajul patru nu mai stă nimeni și bunica a murit de cîțiva ani, am păstrat intact dulapul ei.
Amintirile sînt, poate, umbrele întîmplărilor din viețile noastre. Un „anxiolitic” natural, care face ca timpul să devină mai suportabil. Am întîlnit oameni care regretă că nu mai sînt tineri și care s-ar întoarce oricînd la nebunia adolescenței. La niște dulapuri aerisite. În ceea ce mă privește, amintirile mele au o consistență și o acuratețe atît de mari, că mă mulțumesc cu ele. Nu le-aș șterge de pe fața pămîntului. Scrisul e memorie. Iubirea, la fel.
În Dosarul de acum am deschis multe „sertare”. Memoria are voci și narațiuni infinite. Am trecut de la Jung la ubliologie, o fetiță cu șosete albe, de dantelă, dintr-un București torid, mineri, literatură, cărți de memorialistică, imagini și voci de arhivă, cortex, despre cum „războiul e mai suportabil decît confesiunea”, flashback-ul în cinema. Așadar, un alt dulap, în care veți găsi voci, personaje, amintiri de tot felul.
Ilustrație de Ion BARBU
