„Ubliologia sau știința uitării” - interviu cu Adriana BABEȚI

Publicat în Dilema Veche nr. 847 din 2 - 8 iulie 2020
„Ubliologia sau știința uitării”   interviu cu Adriana BABEȚI jpeg

Dacă s-ar face vreodată un fan club Adriana Babeți, aș face parte din el. Pînă atunci, mă bucur de fiecare dată cînd o întîlnesc și o citesc. Ne-am văzut la începutul anului la Timișoara. Acest interviu este, poate, prelungirea amintirii acelei zile, pe care memoria mea a înmagazinat-o bine. 

Ce e, pentru dumneavoastră, memoria? Cum ați descrie-o?

Dacă aş fi poet, poate că aş găsi o formulare – cum să-i zic? – memorabilă. Dar fiindcă nu sînt decît un cititor cu bună ţinere de minte, aş prelua o frază a lui Walter Benjamin din Copilărie berlineză. El compară la un moment dat felul în care viaţa ne protejează memoria cu o mamă care îşi alăptează copilul fără să-l trezească din somn. La vîrsta pe care o am simt tot mai mult că memoria îmi protejează viaţa. Şi că e o sursă de bunătate, ca, pe vremuri, sînul mamei. Se întîmplă aşa, deoarece din tot ce am trăit, nu ştiu cum se face, dar îmi amintesc doar binele. M-am tot întrebat de ce. Poate din nevoia de a mă apăra de necunoscutul care vine, dar şi de prezentul pe care încep să nu-l mai înţeleg. Şi atunci mă refugiez (instinctiv?) în acel trecut din care decupez doar ce a fost luminos. E ciudat, deoarece sînt destul de prinsă în tot ce e acum în jurul meu, chiar dacă nu mi-e întotdeauna clar spre ce se îndreaptă lucrurile. Şi nu fug nici din faţa viitorului. Dovadă e faptul că îmi fac planuri pentru care mi-ar mai trebui, practic, încă o viaţă. Sau (ha, ha!) o moarte. Aşa am dus la bun sfîrşit proiectul „ultima casă”, un delicat monument funerar pe care mi l-am înălţat şi pe care l-aş propune ca program guvernamental.

Lăsînd umorul negru la o parte, aş spune că, pentru mine, memoria e ca o membrană care mă apără şi mă ajută să trăiesc senin. Sigur că ar da mai bine să îmi confecţionez o imagine de bunicuţă haioasă, ageră, care se resetează zilnic şi îşi ia peste picior vîrsta; sau să pozez într-o bătrînică aiurită, care uită mereu cîte ceva, împiedicată, neajutorată; sau să mă dau pălită de melancolie, bandajată în suferinţă şi în tot felul de spaime. Poate că uneori am cîte ceva din toate astea, dar cu ajutorul felului de a-mi aminti (şi, poate, şi cu sprijinul betablocantelor pe care le iau din greu) mă simt senină. Împăcată cu mine.

Cum aş descrie memoria? Nu sînt un memoriolog profesionist, aşa că nu m-aş avînta în teorii savante. Am să spun doar că, pentru mine, memoria e psihotropă, adică îmi mişcă sufletul. Şi că nu contează decît acele amintiri care mă însufleţesc. Nu mă interesează memoria inertă, ca un ecran, pe care se derulează pur şi simplu secvenţe dintr-un film la care m-aş uita cu ochi reci, impasibilă. Aş descrie memoria asta vie ca pe un jet care pulsează cînd impetuos, cînd mai lin, revărsat cald peste mine. Da, ca sînul mamei.

În ce relaţie sînteți cu amintirile?

În relaţia pe care tocmai am descris-o. Le stîrnesc sau le primesc (uneori fără să cer, fără să vreau) ca să ştiu cine sînt. Ca să mă împac cu ceea ce cred şi simt că sînt.

Cum le ordonați, cum le  revizitați?

Iniţial, în anii ʼ80, am ţinut un fel de jurnal-epistolar. Şi apoi, o simplă agendă, extrem de lapidară. Doar că, avînd o memorie foarte bună, pot să reconstitui orice zi din ultimele decenii numai pe baza acelor mici însemnări. Dar pot să refac scene sau secvenţe mult mai vechi, poate şi din cauză că, slăbindu-mi treptat vederea, îmi era o teamă teribilă să nu uit ceva. E clar că legam uitarea şi moartea de orbire. De parcă, nemaivăzînd, s-ar fi şters, ar fi fost uitat şi ar fi dispărut pur şi simplu tot ce trăisem. Îmi amintesc clar-clar momentul cînd mi-am propus (da, mi-am luat un fel de angajament!) să ţin minte orice detaliu al unei figuri, clădiri sau peisaj, cu tot ce era în jurul meu în clipa cînd le alegeam. Alegerea asta trebuia să fie întîmplătoare. Abia mult mai tîrziu am început să înţeleg că, de fapt, selecţiile mele puteau avea un sens. Ocheam scena în detaliu şi în creierul meu se declanşa ceva, clic, care imortaliza clipa, ca un aparat de fotografiat, şi spuneam în şoaptă: „Asta n-o s-o uit niciodată”.

Prima secvenţă s-a derulat la Bucureşti, în faţa unui bloc vechi, cu vitrine la parter, la sfîrşitul verii lui 1956. Era prima vacanţă pe care o petreceam în Bărăgan, la sora mamei, bucătăreasă la IAS Glina (satul Căţelu). Şi tot prima oară cînd vedeam Bucureştiul. De fapt, la plural, Bucureştii, fiindcă pentru mine erau mai mulţi, în funcţie de locurile pe unde mă preumblam: într-un fel arăta Bucureştiul în Obor sau în mahalalele pe unde mă trambala mătuşa; şi cu totul altfel mi se înfăţişau marile bulevarde, cinematograful Patria, cofetăria Nestor, cu care mă răsfăţa contabila Maricica în escapadele de duminică.

Nu împlinisem şapte ani, eram pirpirie, îmbrăcată destul de şleampăt, cu nişte pantaloni scurţi de doc şi o bluză în carouri, ca de băieţi, cu părul strîns în două cozi lungi, cam ciufulite, se lăsa seara şi Maricica mă zorea să prindem un tramvai. În dreptul vitrinelor luminate feeric ale unui magazin de confecţii, la parterul unui bloc, era un grup de oameni mari, mai exact doi bărbaţi cu două femei şi o fetiţă. Oamenii mari îmi păreau foarte încordaţi, ca după o ceartă, iar fetiţa – oarecum speriată. Ţin minte că am încremenit pur şi simplu. Am oprit-o pe Maricica şi i-am spus doar atît: „Stai un pic, trebuie să văd bine”. Ea s-a mirat, fără să înţeleagă ce era de văzut, dar s-a oprit şi m-a lăsat să îmi întipăresc în minte cum stătea fetiţa aceea extraordinar de frumoasă acolo, nebăgată în seamă de nimeni, tristă. Clic! Avea o rochie vaporoasă, cu mîneci bufante, cu mici buchete de trandafiri roz imprimate pe fond alb şi o panglică din aceeaşi mătase, înnodată într-o parte, în părul blond, buclat, înconjurat cu un fel de aură de la lumina vitrinei. Ştiu că am spus cu voce şoptită, ca să nu mă audă nimeni, deşi mă adresam ei: „N-o să te uit niciodată”. Şi n-am uitat-o! Pot să-ţi descriu modelul şosetelor ei albe croşetate, cu mici ciucuri, şi cataramele argintii ale sandalelor de lac crem. Îmi amintesc şi că, pe cînd îi spuneam vorbele alea de un kitsch perfect, am auzit cum cineva de la etaj trăgea încet un stor şi cum unul din bărbaţi încerca să aprindă o brichetă, în timp ce repeta tot mai nervos şi mai răstit „Nu mai vreau”. Cred că abia foarte tîrziu, acum cîţiva ani, am înţeles de ce am ales-o chiar pe ea, pe fetiţa aceea. Să spun?

Sigur!

Din două motive. Amîndouă, extrem de tulburi, necunoscute mie atunci, la sfîrşitul verii lui ’56, dar vibrînd undeva foarte adînc. O dată, pentru că fetiţa aceea străină era incredibil de frumoasă şi pur şi simplu nu voiam să dispară din memoria mea. Simţeam că dacă o uit, ea o să moară. Şi aşa, ţinînd-o minte, o salvam. Iar al doilea motiv – repet, descifrat mult mai tîrziu, spre bătrîneţe – se lega de faptul că ea era aşa cum aş fi visat eu să fiu. Pentru că era tot ce eu nu puteam fi în veacul vecilor. Pentru că venea dintr-o cu totul altă lume decît a mea, iar lumea aia mi se părea de neatins. Ai văzut ce memorie am? Evident, dacă mă crezi pe cuvînt că nu fabulez. N-am uitat nimic din acel roman de familie la care am asistat fără să vreau. Poate aş scrie cîndva (iată alt proiect!) un mic tratat de ubliologie. Am inventat şi patentat termenul în franceză (l’oubliologie), adică ştiinţa uitării, la Tîrgul de carte de la Paris de acum doi ani, într-o conferinţă.

Mi-ați vorbit la o întîlnire despre „însemnele” fizice ale trecutului, numeroasele obiecte pe care le păstrați. Poveștile și lucrurile ajung în viețile noastre să formeze un întreg?

Ei, obiectele astea s-au mai împuţinat în timp, din cauza mutărilor şi a unui tip de neomanie prostească trăită în tinereţe, cînd voiam doar idei şi obiecte noi. Dacă parte din ideile vechi şi bune nu le-am uitat, în schimb am aruncat la gunoi multe lucruri de care acum îmi e un dor nebun. Cum ar fi ustensilele de bucătărie ale bunicii sau cele meşteşugăreşti ale bunicului. Am mai păstrat doar un pinten de tăiat aluatul şi un ciocan, amîndouă vechi de peste o sută de ani. Şi mai am o cană de ceai cu albăstrele, cadou de la doamna Türbach, din vecini, pe care scrie cu litere aurii Sei glücklich. Adică să fiu fericită. Dar cel mai rău îmi pare că mi-am aruncat manualele şi caietele din clasele primare. Sper să pot revedea Abecedarul şi Aritmetica în Muzeul mamei de la Petrila, prin bunăvoinţa lui Ion Barbu. Marea victorie e că am păstrat totuşi destul de multe cărţi de atunci şi colecţia de reviste Arici Pogonici şi Cravata roşie. E destul să deschid, de pildă, Cheiţa de aur sau minunatele păţanii ale lui Buratino  de A. Tolstoi, şi tot ce am trăit pe cînd o citeam răsare limpede şi se poate transforma în poveste. Da, se leagă lucruri şi poveşti în vieţile noastre atunci cînd forţa memoriei le aduce  împreună.

Ce sînt cărțile în încercarea asta de a înțelege ce am trăit și de a încerca să nu uităm?

Pentru mine, ele sînt una dintre cele mai sigure căi de a ajunge nu neapărat la adevăr, la unul singur, ci la adevăruri. Fie că e vorba despre marea istorie, fie despre micile noastre istorii.

Vi s-a întîmplat să recuperați în timp amintiri pe care le credeați pierdute pentru totdeauna?

Da. Şi asta s-a întîmplat şi se întîmplă din mai multe motive. Dar cel mai des amintirile se declanşează, ca la cartea proustiană, ori de cîte ori mi se activează simţurile. Odoratul, întîi de toate, de parcă aş fi un cîine lup. Orice miresme, ba chiar mirosurile ciudate, unele de-a dreptul fetide, fac să-mi ţîşnească din cine ştie ce cotlon un jet de amintiri, mare parte uitate. Ca o arteziană. Şi atunci se ţese rapid ceva la mine în cap, un fel de mic roman pe care aş vrea să-l scriu şi care mă aruncă instantaneu ba într-o surescitare la limita comoţiei, ba într-o melancolie bleagă.

Care sînt cărţile despre memorie pe care le-ați reciti?

Toate volumele Smarandei Vultur şi ale tinerilor ei coechipieri, care strîng poveştile de viaţă mărturisite de zeci de oameni hăituiţi de acea istorie rea. Oameni ale căror vieţi ar fi fost, altfel, înghiţite de uitare. Şi aş adăuga romanul Austerlitz, al lui W.G. Sebald, deoarece felul în care se joacă acolo cartea memoriei e unic. Pur şi simplu nu m-am putut desprinde de el. Din el.

De ce se leagă cea mai recentă amintire a dvs.?

De chiar acest interviu. Şi de un fel de coşmar avut azi-noapte, care mă bîntuie uneori chiar în plină trezie, mai ales atunci cînd am de scris ceva important, contracronometru. Se face că o profesoară de care mi-e frică mă cheamă lîngă ea, pe un podium în faţa clasei, şi începe să mă mitralieze cu întrebări despre ţări, bătălii, împărţiri şi înmulţiri, despre scriitori, domnitori, animale şi plante. Încă din prima clipă încremenesc de groază. Mi se răcesc mîinile, mi se strînge stomacul şi casc gura ca un peşte pe uscat, fără să pot răspunde ceva, din simplul motiv că am uitat tot, absolut tot. Apoi ea ridică vocea şi mă întreabă plină de nervi dacă mai ştiu măcar cine sînt, cum mă cheamă. Ce, nu ştii? Ai uitat? strigă profesoara. Atunci eu dau din cap, la început încet, pe urmă tot mai repede, sus-jos, sus-jos, cu un zîmbet cam tîmp, de parcă aş fi o păpuşă stricată sau un clovn trist, prăbuşit în arenă. Şi sar ca arsă din somn.

interviu de Ana Maria SANDU

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Dr. Marian Gașpar FOTO arhivă
Petiție pentru eliberarea chirurgului acuzat de luare de mită: „Lăsați-l să salveze vieți în continuare!”
Peste o mie de persoane au semnat, în mai puțin de 24 de ore, o petiție online pentru eliberarea chirurgului timișorean Marian Gașpar, arestat preventiv pentru luare de mită.
mama gemeni png
Mama gemenilor morți după ce au căzut de la etaj, condamnată pentru ucidere din culpă
Andreea Vizu, mama gemenilor care au murit după ce au căzut de la etajul zece al unui bloc din Ploiești a fost condamnată la trei ani de închisoare cu suspendare, printr-o decizie a Judecătiriei Ploiești.
Varujan Pambuccian / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
Creșterea lefurilor pentru aleșii locali: noian de justificări bizare
Reprezentanții Puterii s-au întrecut în justificări pe tema creșterii lefurilor aleșilor locali, fiind puși pe același palier cu persoanele vulnerabile sau prezentați ca actori esențiali în fața instaurării unei dictaturi.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.