Dorința lui Kafka
De fiecare dată cînd mai citesc cîte un articol despre situația juridică a manuscriselor lui Kafka, nu pot să nu mă gîndesc că amprenta lui literară, atît de puternică, s-a extins și asupra lumii reale, precum acest text din The Guardian.
Într-un proces care nu se mai termină, sînt disputate drepturile asupra textelor pe care scriitorul le-a încredințat prietenului și editorului său, Max Brod, cu puțin timp înainte de a muri, la 40 de ani. Dorința sa testamentară a fost ca acestea să fie arse după moartea sa. Brod n-a pus-o în practică, așa că a publicat unele dintre ele și așa au ajuns la noi Castelul, Procesul, America. Doar că, după moartea lui Brod, lucrurile au început să se complice. Și secretara sa, în loc să le lase în grija unei instituții academice, cum fusese sfătuită, a vîndut o parte dintre manuscrise și pe restul le-a lăsat moștenire celor două fiice alea sale.
În acest șir de promisiuni făcute, dar nerespectate, textele lui Kafka sînt disputate și, potrivit Tribunalului de la Zurich, cele mai mari șanse de cîștig le are Biblioteca Națională a Israelului. Nimeni nu poate spune, deocamdată, ce conține această arhivă.
Am citit Castelul anul trecut și mi s-a părut un text teribil. Așa că nu pot decît să mă bucur că Max Brod nu l-a pus pe foc. E ca un vîrtej care te înghite. Cu inima, nu cu mintea, speri pînă la capăt, că va apărea o fisură în zidul de nepătruns al nebuniei și că se face, în sfîrșit, lumină. Somnambulic și bîntuitor, textul te ține în interiorul lui exact cum se întîmplă cu personajul K. Ieșirile pe care le caută acesta sînt încercări de a găsi un sens. Doar că asta se dovedește imposibil. Uitasem, cînd m-am apucat să-l citesc, că scriitorul îl considera ca nefiind terminat. Am recitit finalul de mai multe ori, și mă întrebam, oare ce-ar mai fi putut să adauge:
„– Am numai scopul să mă îmbrac frumos, iar tu ești ori un nătărău, ori un copil, ori un om foarte rău și periculos. Du-te, hai, pleacă acum!
K. era în culoar, și Gerstacker îl apucase bine de mînecă, ținîndu-l strîns, cînd birtășița strigă după el:
– Mîine primesc o rochie nouă, poate că o să trimit să te cheme.“ (ediția BPT, 1968, traducere de Mariana Șora)
Cred că Kafka are cele mai simple începuturi de povești. O tăietură impecabilă, care te atinge și te cucerește.
Le-am făcut cunoștință multor copii cu Metamorfoza și efectul asupra lor a fost extrem de puternic. Se sperie în primă instanță, ca apoi să devină extrem de curioși la ce se întîmplă mai departe și care vor fi reacțiile membrilor familiei lui Gregor Samsa. Le place suspansul și empatizează ușor cu gîndacul căci, dacă ne aducem aminte primele fraze, totul pare extrem de simplu și de firesc: „Într-o bună dimineață, cnd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare.” (Metamorfoza și alte povestiri, Editura Polirom, 2012, traducere de Mihai Isbășescu)
Evident, următoarea dorință e să știe cum arată gîndacul lui Kafka. Cînd află că scriitorul n-a încurajat deloc reprezentarea lui, și, cu toate astea, o grămadă de oameni de pe lumea asta l-au desenat și l-au studiat, străduindu-se să-și dea seama ce fel de gîndac (specie, formă etc.) și-a imaginat Kafka, lucrurile devin și mai palpitante.
P.S. În "Zece reguli pentru romancieri" ale lui Franzen, a șasea e asta: "Romanul autobiografic cel mai autentic necesită invenţie pură. Nimeni nu a scris vreo povestire mai autobiografică decît Metamorfoza".
