„Singurătatea populaţiei adulte a Bucureştiului se declină la feminin” - interviu cu Adriana SAVU
Este doctorandă în sociologie la SNSPA. Ne-am întîlnit la lansarea cărții lui Jean Lorin-Sterian, Home Alone 3 (Editura Vellant, 2018), la o discuție despre singurătate. Așa am aflat că Adriana Savu face o teză de doctorat despre celibat. Cum presiunea sărbătorilor, a reclamelor care ne vînd imaginea familiilor mari și fericite, e în toi, cred că e un bun moment să vorbim despre ce se întîmplă, de fapt, în lumea de azi.
Ce spun statisticile?
Înțeleg nevoia de a porni această discuție de la date statistice. Cifrele și procentele dau senzația obiectivității. Înainte însă de a vorbi despre acestea, aș dori să definim un pic termenii și, de ce nu, perspectiva din care vorbesc eu. Cercetarea mea doctorală vizează adulţii de vîrstă mijlocie rezidenţi în capitală care nu au fost căsătoriţi vreodată şi nu au copii. Mariajul tardiv şi celibatul definitiv sînt componente ale unui fenomen cu dimensiuni globale, despre care la noi nu se vorbește aproape deloc, cel puţin din perspectiva științelor sociale. Eu fac cercetare calitativă, culeg poveşti de viaţă sau, cum ar spune Bernard Lahire, studiez socialul în forma sa pliată la nivel individual. „Statisticile” sînt importante pentru că mă ajută la definirea contextului, dar nu-mi furnizează informaţia de bază.
Termenii „singur” și „singurătate” necesită o clarificare. Limbajul literar este mai permisiv, lasă loc interpretărilor. În comunicarea științifică însă, inclusiv în științele sociale, metaforele și polisemiile pot duce uneori la efecte nedorite. Dacă ne uităm în dicționare, constatăm că definițiile termenilor „singur” și „singurătate” pun accentul în special pe aspectul fizic sau cantitativ (doar unul, neînsoțit, izolat, solitar) și mai puțin pe cel psihologic, pe emoţie şi pe sentimentul de singurătate, la care ne referim mult mai des în vorbirea curentă. A fi singur şi a te simţi singur sînt două lucruri diferite care de prea multe ori se confundă. Mai mult, definițiile nu fac nici o referire la apartenenţa la un cuplu, oficializat sau nu. Prin urmare, „singurătatea” are mai multe fațete sau dimensiuni. Celibatul se poate intersecta cu singurătatea fizică sau rezidenţială, cum la fel de bine se poate intersecta cu singurătatea psihologică, dar nu se suprapune peste nici una dintre ele. La întrebarea ce spun statisticile despre singurătate, tentația mea ar fi să răspund „destul de multe și foarte puţin”. Cred că ele spun ceva mai mult despre persoanele care trăiesc singure sau în afara cuplului decît despre cele care se simt singure. Un lucru pot afirma cu certitudine, iar acesta ţine de singurătatea rezidenţială: în ultimele decenii, la nivel global, numărul persoanelor care locuiesc singure a crescut foarte mult. În România, conform recensămîntului din 2011, peste un sfert din numărul total al gospodăriilor erau de o singură persoană. În Bucureşti, procentul era de peste 31%. Ambele cifre se situează sub mediile UE, dar erau mai mari decât la recensămintele anterioare. Tot în 2011, numărul total al persoanelor necăsătorite (celibatare), divorţate şi văduve, luate împreună, reprezenta aproximativ 43% din populaţia României cu vîrsta peste 15 ani. Dintre acestea doar 4,4%, conform propriilor declaraţii, trăiau în uniuni consensuale.
În engleză avem termenii „alone”, „lonely” şi „single” care fac diferenţa între ceea ce eu am numit dimensiunile singurătăţii, dar chiar şi „single” are nevoie de precizări. Polonezii, care studiază de vreo 20 de ani existenţa în afara mariajului şi a cuplului, şi care nu aveau nici ei un termen specific, l-au naturalizat pe „single” din engleză şi au acum „singiel”, care se referă exclusiv la persoanele fără partener.
Ce ați aflat făcînd această cercetare?
Eu nu sunt cercetător de carieră. Am revenit la cercetarea academică atrasă fiind de acest subiect, după mulți ani în care am lucrat în mediul privat şi unde am făcut de toate, mai puțin cercetare. Scopul final al demersului meu este de a atrage atenția asupra unei categorii de persoane care a rămas, cum ar spune două cercetătoare franceze, într-un unghi mort al istoriei, dar şi într-un colţ de umbră al prezentului, aş zice eu. Am pornit iniţial de la cîteva principii care subliniază importanța înțelegerii conexiunii dintre biografie și istorie, a faptului că dezvoltarea umană se produce într-un anume loc și într-un timp istoric, iar indivizii efectuează alegeri în funcție de oportunitățile oferite de o anumită societate, într-un anume moment al evoluţiei acesteia. Dacă ar fi să menţionez cel mai neașteptat aspect al studiului meu de pînă acum, acesta ar fi respectul din ce în ce mai mare pe care îl am pentru istoria socială și pentru cercetătorii români care au publicat în ultimul deceniu lucrări în acest domeniu. Răspunsul la întrebarea de ce nu vorbim în prezent despre persoanele singure sau celibatare decît în termeni derogatorii sau patologizanți l-am găsit urmărind proiectele succesive de modernizare a României, datele demografice și discursurile naţionaliste pe parcursul ultimelor două secole. În tot acest răstimp, societatea românească a arătat o lipsă totală de interes faţă de individ. Noi nici măcar acum, după aproape 30 de ani de la schimbarea regimului, nu vedem şi nu ştim ce să facem cu individul. Gîndim tot în termeni de colectivităţi, iar indivizii pleacă din ţară în speranţa că vor fi ceva mai vizibili în alte părţi ale lumii.
Are singurătatea vîrstele ei?
Printre sursele singurătății, în afara aspectului cantitativ al relațiilor sociale (mărimea familiei, număr de prieteni, frecvența contactelor) care influențează mai mult sau mai puțin asemănător toate vîrstele, mai sînt unele precum statusul relațional (marital), cel profesional sau nivelul veniturilor, care depind de stadiul vieţii individului.
Pe de altă parte, în măsura în care vorbim de o psihologie a vîrstelor și de singurătate ca mod de a percepe și a trăi o anumită realitate socială, cred că putem vorbi și de vîrste ale singurătății. Nu toate vîrstele sunt însă la fel de bine studiate. De exemplu, psihologia dezvoltării fost interesată în special de copilărie şi adolescenţă. Psihologii specializaţi pe aceste vîrste pot vorbi cel mai bine despre singurătatea la copii şi tineri. Totuşi, cele mai multe cercetări asupra singurătăţii au vizat persoanele în vîrstă. E de înţeles, date fiind creşterea speranţei de viaţă şi îmbătrînirea demografică. Într-un fel, imaginea standard a persoanei singure este asociată bătrîneții. În fine, vîrsta mijlocie a început abia de curînd să fie mai intens studiată şi încă nu este foarte clar care sînt limitele ei, de unde începe şi unde se termină. În cazul celibatarilor fără copii, aceste stadii ale vieţii sunt şi mai greu de identificat, întrucît lipsesc marcajele considerate esenţiale în viaţa unui adult precum căsătoria sau naşterea copiilor.
Nevoia de interacțiune socială este modelată de gene, dar şi de mediu. Autorii unei cărţi despre singurătate recent tradusă şi publicată în limba română, John Cacioppo şi William Patrick, vorbesc despre interacţiunea a trei factori care determină efectele singurătăţii: gradul de vulnerabilitate genetică la absenţa conexiunilor sociale, capacitatea de autoreglare a emoţiilor generate de izolarea socială şi ceea ce ei numesc cogniţie socială, care cuprinde reprezentările despre noi înşine şi despre ceilalţi, precum şi aşteptările pe care le avem de la cei din jur. Dacă materialul genetic poate fi considerat o constantă a vieţii unui individ, al doilea, dar mai ales al treilea factor depind în mare măsură de experienţele prin care trece acesta şi de gradul de maturitate care, la modul ideal, creşte odată cu vîrsta.
Diferă ea de la oraș la sat?
Vorbim de un secol despre cele „două Românii” şi despre clivajul urban – rural, în mai toate sensurile, administrativ, economic, social şi politic. Componenta de mediu a „singurătăţii” şi sursele sale despre care vorbeam anterior ar conduce în mod sigur la un răspuns afirmativ. Să nu uităm însă că nici urbanul şi nici ruralul nu sînt totuşi medii omogene. Veniturile mici, distanţele mari, lipsa infrastructurii şi a serviciilor, respectiv izolarea fizică şi socială din multe zone rurale favorizează apariţia şi permanentizarea sentimentului de singurătate, mai ales în cazul persoanelor în vîrstă. Pe de altă parte, sînt mulţi autori care vorbesc despre singurătatea metropolelor. Oraşul oferă în acelaşi timp mult mai multe posibilităţi de relaţionare, dar şi de a te pierde în mulţime. Vecinii de bloc pot rămîne necunoscuţi unii altora ani de zile. În cazul Bucureştiului, de pildă, te poţi întîlni cu rude şi prieteni plecaţi în străinătate mai des decît cu cei care locuiesc în celălalt capăt al oraşului. Posibilităţile materiale superioare ale locuitorilor urbani permit un transfer mai mare al acţiunilor şi interacţiunilor în zona virtuală, limitînd astfel contactele fizice şi comunicarea faţă în faţă.
Cum arată din această perspectivă textura marilor orașe?
Un lucru pe care l-am aflat recent despre unele metropole americane, de exemplu, este un fenomen migratoriu de schimb de populaţie între oraşele mari şi suburbii sau oraşe mai mici. Tinerii necăsătoriţi sînt atraşi de marile metropole, unde oportunităţile de educaţie, angajare, cîştig şi dezvoltare profesională, precum şi de socializare şi petrecere a timpului sînt mult mai multe pentru ei, în timp ce familiile tinere cu copii preferă să se mute în suburbii şi oraşe mici, mult mai prietenoase pentru ele din toate punctele de vedere. Nu cred că putem vorbi de un fenomen similar în România, cel puţin nu la acelaşi nivel şi nu înainte de o dezvoltare a infrastructurii generale şi a serviciilor publice în suburbii. Ce au însă în comun mai toate oraşele lumii este tendinţa de a avea o populaţie mai tînără şi preponderent feminină. În Bucureşti, spre exemplu, la 1 ianuarie 2018 raportul de sexe era de aproape 87 de bărbaţi la 100 de femei. Acest raport negativ începe de la grupa de vîrstă 20-24 ani cu 96 de bărbaţi la 100 de femei şi ajunge la 45 de bărbaţi la 100 de femei în cazul persoanelor peste 85 de ani. Din această perspectivă, se poate spune că singurătatea populaţiei adulte a Bucureştiului se declină la feminin.
În plus, în capitală, vîrsta medie la prima căsătorie este cea mai ridicată din ţară. În 2017, ea era de 32,8 ani pentru femei şi 35,4 ani pentru bărbaţi, mult peste media întregii ţări. Am menţionat anterior şi procentul celor care locuiesc singuri. Datele sînt disponibile pe site-ul Institutului Naţional de Statistică. În ce măsură ne dau ele dimensiunea singurătăţii ca trăire interioară? Aş spune eu: destul de puţin. Am putea afla mai multe despre singurătatea bucureştenilor dacă am face o anchetă socială, am sta de vorbă cu psihoterapeuţii capitalei sau am urmări site-urile de socializare.
Oamenii singuri sînt diferiți în funcție de locul în care trăiesc? Țara?
Revin la cele spuse la început, respectiv legătura între experienţele individuale şi contextele social-istorice. Studiile epidemiologice comparative oferă informaţii legate de incidenţa şi prevalenţa în diferite ţări a tulburărilor de anxietate şi depresie, strâns legate de sentimentul de singurătate. Eu cred că oamenii sînt mai puţin diferiţi, în esenţa lor, decît contextele în care ei se manifestă şi că acestea din urmă influenţează cogniţiile sociale generând astfel diferenţele. Persoanele care trăiesc într-o societate puternic individualistă au valori şi experienţe diferite de cei care trăiesc în societăţi colectiviste sau bazate pe solidarităţi de familie. Într-o societate precum Statele Unite, care în toată istoria ei, din perioada colonială până prin anii ‘60, a valorizat puternic mariajul, dar care are un fond de individualism accentuat, s-a ajuns în prezent la un discurs public destul de puternic de „emancipare” a celor care aleg să trăiască în afara relaţiilor de cuplu. Curentul feminist de acolo, de pildă, contribuie major la promovarea ideii de existenţă a femeii independentă de instituţia căsătoriei. Mi-e greu să-mi imaginez în România apariţia şi succesul unui titlu de genul Toate femeile singure. Femeile necăsătorite şi ascensiunea unei naţiuni independente, precum al cărţii jurnalistei americane Rebecca Traister. Pe de altă parte, în Japonia, o societate caracterizată în mod tradiţional prin familialism, singurătatea sub toate aspectele ei, mijlocită de dezvoltarea tehnologică şi de unele strategii de marketing, pare să fie mai accentuată decît în societăţile occidentale.
Ţări precum India sau China prezintă un puternic dezechilibru demografic în ce priveşte raportul de sexe, avînd mult mai mulţi bărbaţi decît femei. În Australia şi Noua Zeelandă sînt mai multe femei decît bărbaţi, inclusiv în grupele de vîrstă mijlocie. În astfel de situaţii, putem vorbi de un context demografic al singurătăţii, care, în funcţie de valorile sociale şi experienţele individuale, poate genera sau nu aşa-numitele „epidemii de singurătate”.
a consemnat Ana Maria SANDU
