Cui i-e frică de manele?
Eram la TIFF-ul mic, de la Sibiu, în 2007, unde Fanfara Ciocârlia urma să aibă concert în Piața Mare a orașului. Invitata specială era cîntăreața macedoneancă Esma Redzepova. Ne plimbaserăm toată ziua pe străduțele fățuite. Cîțiva din grup de abia așteptam concertul de seara. Leo cam strîmba din nas. A zis că vine cu noi așa, de curiozitate, dar că nu e genul lui. S-a lăsat seara, piața s-a umplut ochi și oamenii au început să cînte. Ca întotdeauna cînd în fața ta se întîmplă ceva adevărat, reacționezi. În nebunia care se crease, m-am uitat la Leo. Dansa alături de alte sute de oameni, în ritmul acelei muzici. Cînd Esma Redzepova a luat microfonul, inimile au vibrat. Credeți-mă, cîntăreața din Al cincilea element părea mic copil pe lîngă ea.
Trăim captivi în propriile prejudecăți. Că multe lucruri nu sînt pentru noi. Sau că n-au relevanță sau că nu contează. După Gala Premiilor Gopo s-a creat o mică și stupidă isterie, de am ajuns „să ne spovedim” dacă ne plac sau nu manelele. S-au aruncat cuvinte grele, s-a ascuțit din nou lupta de clasă. Unii se scuză, alții acuză.
Acum doi ani, în Casa de cultură a Studenților de la Cluj, după ce a fost proiectat documentarul Regii manelelor, a urmat un concert Kana Jambe. Lumea s-a ridicat de pe scaune, a dansat, s-a amuzat. Cine n-a vrut, a plecat. Băieții ăștia mi s-au părut și atunci și acum cei mai „hipsteri” maneliști.
Să nu accepți legătura dintre un film, premiat de altfel anul ăsta la Gopo, pentru debut: Soldații. Poveste din Ferentari (regia Ivana Mladenovici), și un moment muzical, mi se pare o maximă inadecvare. Și spune multe despre proiecțiile din bulele noastre. Despre cît de formatat a devenit portretul robot al “stîngii” și al “dreptei”. Clișee peste clișee, pînă la ipocrizia finală, care nu ține nimănui de cald.
Nu cred că poate cineva trăi cu o cutie pe cap. Să nu fie atent la ce se întîmplă în jur, să nu fie curios la lucrurile din afara lui. Oare de ce mai citim și ne uităm la filme (ca să ne numărăm titlurile?), de ce mai călătorim (dacă nu acceptăm decît ce fac ai noștri și, oricum, știm cu ce se mănîncă lumea), de ce mai vorbim unii cu alții, cînd am putea să ținem monologuri nesfîrșite în oglinda din baie.
Liniștea din Sala de la Teatrul Național din seara cu pricina anunța această „revoltă”. Lipsa de reacție trădează o lipsă de relaxare. Căci fiecare stă în scaunul lui și visează că e un buric al pămîntului.
Manelele, ca orice fenomen popular, sînt o lume. Unii cîntă mai bine, alții mai puțin. Poți să asculți, să vibrezi sau nu. Să faci hermeneutică, să scrii lucrări de doctorat despre subiect. Dar dincolo de asta, rămîne muzica și felul în care ea te atinge. Iar pentru cei mai buni dintre ei, ca pentru toți cei care fac istorie în domeniile lor, eu am o mare admirație.
Încercați. Curiozitatea poate a omorît pisica, dar pe noi ne-a făcut mai deștepți și ne-a dus mai departe.
