„Toate lucrările mele sînt ca nişte scrisori“ – interviu cu Suzana DAN

Publicat în Dilema Veche nr. 655 din 8-14 septembrie 2016
„Toate lucrările mele sînt ca nişte scrisori“ – interviu cu Suzana DAN jpeg

Pentru că ne-am întîlnit la o vîrstă cînd oamenii vor să schimbe lumea, o să vă rog să vă amintiți cum arătau tablourile pe care le aveați în cap și cele pe care le pictaserăți deja.

Eram total dezorientată. Bucureștiul anilor ’90 era un oraș urît, foarte urît, cu șantiere lăsate în paragină și turme de cîini slobozi pe străzi. Așa că în mintea mea nu există nici un fel de intenție de a salva lumea. Nici măcar pe mine nu eram în stare să mă salvez. Ceea ce lucram era cuminte așezat în temele de la facultate. Abia începusem să lucrez sub îndrumarea domnului profesor Mitroi și încercam să înțeleg și să mă reobișnuiesc cu un fel de a gîndi lucrurile care îmi era familiar din lucrul pe care îl făcuseră cu mine profesorii de la liceul din Brașov.

Ce ați păstrat din perioada aia? Ce nu mai recunoașteți?

Încerc să îmi amintesc cum eram atunci și nu reușesc deloc. De multe ori realizez că ceea ce am făcut este undeva în spate și nu mă prea întorc să îmi arunc retrospectiv vreo întrebare despre locul de unde am pornit și cum eram la un moment dat. Cred că, în esență, nu m-am schimbat, este un dat pe care îl am din educația dobîndită în copilărie. Mi-e teamă că asta are și părți bune, și părți rele, și am încercat să schimb acest lucru. dar nu am prea reușit. Deci, în mare, sînt același lup cu blana schimbată. Dacă ar fi să mă refer la lucrările mele de atunci și la cele de acum, păstrez și folosesc încă cunoștințele dobîndite în perioada aia. Învățam o meserie, învățam să gîndesc și să așez într-un anumit fel lucrurile în mintea mea și în munca mea. Ce am cîștigat atunci rămîne un bun cîștigat: filmele de la cinematecă (pe vremea aceea studenții de la ATF și cei de la Arte aveau legitimații gratuite la Cinematecă), bibliotecile Institutelor Culturale (mie îmi plăcea la Goethe, acolo am descoperit desenele lui Günter Grass și ilustrațiile geniale ale lui Wolf Elbruch), casetele cu muzică cumpărate de la Romană (încă mai am la atelier o arhivă de muzică în trei formate diferite, fiecare cu muzica pe care o ascultam la vremea respectivă: casetele din liceu și facultate, CD-uri de la începutul anilor 2000, DVD-uri cu mii de mp3-uri de acum opt ani).

Cît de atașată v-ați simțit de termenul de generație? A contat pentru dvs.? Mai contează?

În liceu am fost prima generație a liceului reînființat din Brașov (pe vremea comuniștilor, prin anii ’80 parcă, a fost desființat, pesemne devenise prea cultural orașul, habar nu am). Am dat un examen de admitere fără probă de română și matematică, doar examen practic (desen, culoare, compoziție). Tot liceul, profesorii de cultură generală (cu foarte puține excepții) nu ne-au văzut decît ca pe o clasă de boi analfabeți. Din start aveam o ștampilă în frunte și am fost cît de răi puteam fi noi ca să le arătăm cît de ticăloși și de neobedienți pot fi niște elevi. În rest, ni s-a spus că sîntem o generație de sacrificiu. Retrospectiv, după douăzeci de ani de la terminarea liceului, cînd m-am reîntîlnit cu profesorii de specialitate, am aflat că, de fapt, am fost cea mai bună generație, cei mai entuziaști, cei mai implicați elevi pe care i-au avut. Aleluia. Dar tot timpul ăsta nu am purtat povara sacrificiului în capul nostru. Sînt ferm convinsă că, la fel ca mine, și colegii mei din liceu și-au văzut de treaba lor și totul a fost în regulă.

În facultate lucrurile au stat un pic diferit. Nu a prea existat discuția asta de generație, deși erau discuții cu noul figurativism, artiștii de la începutul anilor 2000 etc. Am participat, de pildă, la o expoziție, prin 2001, intitulată „Neorealismul neurotic românesc“. A cam explodat critica, că cîr, că mîr. Sînt relative discuțiile astea. Eu consider că am avut un noroc fără limite, grație unor profesori din liceu care ne-au învățat enorm de multe lucruri, și apoi că am avut marele noroc să fiu studenta domnului profesor Mitroi, care a fost unul dintre extrem de puținii artiști profesori, din cadrul UNARTE, cu reale calități pedagogice. Deci, în concluzie, mă bucur că am colegi de generație care fac lucruri extraordinare fiecare în felul său, mă bucur dacă am ocazia să lucrez cu oamenii în zone în care nu am avut ocazia să fac ceva, dar nu mă interesează cîtuși de puțin în ce sertar sînt băgată.

Dacă ar fi să vă gîndiți la etapele prin care ați trecut, cum le-ați descrie? Sînt ele niște piei care cad? Sau cresc unele din altele?

Nu sînt piei. Mă văd mai degrabă ca figura aia de mamaie care veșnic umblă pe uliță cu o traistă de rafie pe mînă și care adună capete de sfoară și cuie strîmbe. Le adună pe toate, naiba știe de ce, le ordonează într-o ordine pe care numai ea o vede și își construiește cu ele propria lume. Pentru mine ele înseamnă totul, dar știu că pentru altcineva probabil că nu înseamnă nimic.

De care perioadă sînteți cea mai atașată și de ce?

De nici una. Fiecare are propria poveste reală undeva în spate și fiecare perioadă m-a ajutat să împac sau să vindec ceva în mine. Dar toate lucrările mele sînt ca niște scrisori. Scrisori pe care poate că nu o să le mai recitesc niciodată, ceea ce este bine, fiindcă odată cu plecarea lor am eliberat o parte din sufletul meu.

După ce ai tot fost tînărul artist, vine un timp cînd îți dai seama că unii sînt mai tineri decît tine. Ce faci atunci?

Ha-ha-ha, aici intervine marea discuție despre pînă la ce vîrstă putem numi un artist „un tînăr artist“. Eu m-am simțit tot timpul ca naiba cînd mi se spunea „o tînără artistă“. Sînt artist și gata. Nevoia asta de a adăuga titulaturi suplimentare unui simplu cuvînt, artist, mi se pare penibilă cîteodată: tînăr artist, artist emergent, artist debutant, artist matur, artist emerit, mai adaug și maestru, ca să leșin un pic. Mă amuză cînd ascult teatru radiofonic cu înregistrări foarte vechi și la sfîrșitul piesei sînt anunțați actorii: X, artist al poporului, X, artist emerit, X, artist emerit al RSR etc. Așa că slavă Domnului că am ajuns în perioada aceea a vîrstei și a experienței profesionale în care nu sînt decît o artistă. Și, dacă peste douăzeci de ani or să adauge vreun cuvînt, sper ca măcar să aibă simțul umorului și să spună „o bătrînă artistă“.

Faceți proiecte, organizați Noaptea Albă a Galeriilor. Cum manageriați camera separată? Cea în care ar trebui să ai liniștea și răgazul să faci doar ce vrei? Cînd și cum mai pictați?

Am o foarte bună experiență în materie de organizare și producție a unei expozitii, cei zece ani de lucru la MNAC și colegii pe care îi aveam în primii ani după inaugurarea oficială m-au învățat enorm de multe lucruri. În paralel cu lucrul acolo, am înființat o asociație în 2011, fiindcă organizam Noaptea Albă a Galeriilor de trei ani, cu sprijinul unor prieteni care aveau organizațiile lor. Odată cu înființarea Asociației Ephemair, am intrat în vria proiectelor fiindcă aveam o tonă de idei pe care le visam făcute și îmi doream enorm să le începem cumva. Și le-am făcut, le-am început, tragem de ele, ne luptăm cu ele. Am adăugat, la NAG, Week-end-ul Galeriilor, am început Art on Display, un proiect care îmi rezolvă o mare frustrare vizavi de fața asta a orașului, năpădită de vitrine pline de jeg, îngropată în reclame oribile, cu un centru plin de imobile în care nu mai este permis accesul public datorită problemelor structurale. Anul ăsta, în toamnă, aniversăm zece ediții de NAG și extindem evenimentul în alte nouă orașe. Visez lucrul acesta ca pe un capitol în care ar trebui asumată maturizarea NAG, în care o platformă online ca noapteagaleriilor.ro creează o hartă a tuturor spațiilor de artă contemporană din țară. Dacă, în București, NAG a fost un lucru bun pentru comunitatea artistică, sper ca el să fie posibil și în celelalte orașe unde îmi doresc ca organizațiile partenere să aibă un dialog la fel de bun ca noi cu participanții la programul NAG local. Putem astfel să creăm împreună o structură independentă care să reprezinte cultura contemporană din România în oricare dintre discuțiile purtate la nivel guvernamental și local. Este un tip de atitudine care trebuie asumată responsabil și fără emfază, care realmente să ajute la ceva. Altfel nu îi văd rostul. Am picat în sertarul ăla și gîndesc cu creierul omului care visează doar proiecte.

Înapoi în camera separată, admit că există perioade în care timpul pentru lucrul meu, pentru gîndurile mele se află într-un grav dezechilibru comparativ cu camera proiectelor. Îmi asum răspunderea fiindcă, cel puțin în anul ăsta, am o datorie față de NAG pe care trebuie să o onorez. Este o miză foarte mare și simt că, dacă aș trata lucrurile altfel decît le-am gîndit împreună cu colegii mei din echipa NAG, ar fi păcat de toată munca ultimilor zece ani. Dar mor de nerăbdare să fac lucruri. O să meșteresc în curînd ceva împreună cu Loreta Isac și îmi voi reactiva prezența ca Soap Art Kollectiv. Mai tîrziu, pe la sfîrșitul anului, Dan Popescu își primește fiica rătăcitoare acasă la H’art, iar pentru expoziția aia îmi fierbe creierul deja (printre picături).

Care e mecanismul interior care se procesează și se materializează apoi într-o expoziție?

În cazul meu este același mecanism cu care fac lucrări, un proiect sau un fel de mîncare. Există o idee, o imaginez într-o formă concretă, îi visez ingredientele, îi anticipez limitele reale ale materializării în raport cu grandomania din capul meu, îi dau formă și basta. Ce se află în spatele lor (al proiectului, al lucrării, al felului de mîncare) face diferența. Dar sînt tot eu în fiecare dintre ele.

Ce mai înseamnă azi să fii curajos în artă?

Din păcate, a devenit o chestiune de curaj asumarea propriei ființe cu datele sale reale, nu cu convențiile pe care ni le atîrnăm pe noi ca să facem „figură frumoasă“. Este vorba aia cu „îl tai și nu curge nimic“ care spune multe despre forma fără conținut, producția ca la fabrică, rețeta de succes aplicată pentru un beneficiu financiar rapid și facil. Tot mai puțină lume în arta contemporană are „coaie“. Și or să îmi sară feministele în cap, nu este cazul, nu deplîng bărbații și nu preaslăvesc atitudinea virilă în cultură și în viață. Deplîng lipsa asumării responsabilității față de propriile acțiuni. Și mă îngrozește ipocrizia în artă, o formă de manifestare grotescă pe care o văd peste tot, pe care o văd în munca unor artiști transformată în strategii de marketing, în artistul învestit cu valoare la bursă și numit „blue chip artist“, în maimuțăreala cu care a devenit mai important să „mingle with the people“ decît să „educate the people“.

p1220481 jpg jpeg

Care e ultima expoziție pe care ați văzut-o și v-a dat pe spate?

Sînt două, ambele din orașul Essen, Germania: expoziția „The Shadow of the Avant-Garde“ de la Muzeul Folkwang, în care am văzut pentru prima data lucrări fabuloase ale unor artiști autodidacți, și Zollverein, fostul complex minier, cel mai mare din Europa, a cărui conversie arhitecturală a transformat un colos industrial într-un lot imens, cu spații dedicate culturii și educației (apropo de asta, sper în inima mea că și mina de la Petrila, cea mai veche mină din România, va avea o soartă similară). Și am mai văzut un documentar extraordinar despre povestea unui cuplu de colecționari de artă conceptuală din New York, Herb and Dorothy. Este un exemplu despre ceea ce înseamnă adevărata pasiune pentru a colecționa artă, despre nebunia, în sensul cel mai frumos cu putință, a colecționarului de artă.

Care sînt proiectele la care lucrați?

Lucrez full life la NAG. Lucrez pentru programul Art on Display. Colaborez cu organizații și artiști pentru diferite proiecte și expoziții pe care le prezentăm în spațiul atelierului meu, A5, din str. Piața Amzei. Lucrez la un proiect colaborativ cu Fundația „Inimă de Copil“ din Galați. În camera cealaltă, pregătesc lîna și săpunul ca să dau fuga la Festivalul CUCA de la Cîrtișoara, în septembrie construiesc cu Loreta Isac o altă lume în spațiul Kube Musette, iar mai tîrziu, la sfîrșitul lunii noiembrie, îmi mut telenovelele artistice la galeria H’art.

Dar cele la care visați?

Visez să fac proiectul datorită căruia i-am dat un nume imposibil asociației: Ephemair. Nu uit aplicația pe care am scris-o în 2006, parcă, pentru care am bătut la cap o mulțime de oameni dragi și pentru care nu am găsit încă timp să fac ceva concret. Visez că mă voi întoarce acasă la Zărnești și că îi voi ajuta cu tot ceea ce știu și pot să fac pe oamenii extraordinari care sînt acolo. Visez că o să pot face mai multe lucruri cu familia mea. De exemplu, să stăm pur și simplu.

Cum se vede piața de artă românească din interior? Ce înseamnă un succes ca al lui Ghenie, de exemplu, pentru ceilalți artiști români?

Piața de artă românească este extrem de instabilă datorită absenței mai mult sau mai puțin intenționate a unui sistem coerent de evaluare atît al artei românești de patrimoniu, cît și al artei românești contemporane. Într-un asemenea context, succesul lui Adrian Ghenie este la fel de abstract pentru artistul român care trăiește și își vinde lucrările pe piața locală, ca și exuberanța vieții de la Hollywood. Visăm cu toții la un astfel de succes, dar ne este imposibil să îi aplicăm „rețeta“ în propriile vieți. Este consecința directă a unei piețe de artă construite pe alte valori decît cele pe care ni le imaginăm cu inocența că ar avea vreo legătură cu valoarea estetică a artei.

suzana dan luxury is a 2014 60x60cm acryl gold canvas jpg jpeg

Unde au ajuns tablourilor dvs.? Și cum e pentru un artist să le dea și să nu le mai aibă/vadă?

O mare parte dintre ele au ajuns în colecții care mă onorează și la oameni dragi. Dar există și o parte din lucrări despre care, mai mult sau mai puțin, habar nu am. Sună îngrozitor. În același timp, accept acest fapt ca pe un lucru firesc, acela de a le lăsa să umble libere prin lume. Sînt părți din viața mea toate lucrările astea, cumva mă roade vina că le-am abandonat, pe de altă parte simt că am făcut un lucru bun lăsîndu-le să plece de lîngă mine. Este ca și cum m-aș fi confesat cuiva cu ceva și mi-aș fi eliberat sufletul de el. Odată plecată de lîngă mine, îmi rămîne acea imagine în suflet, dar mai ales momentul în care am făcut-o. Sînt lucrări care mi-au întipărit în minte momente precise din ziua în care le-am făcut sau starea pe care o aveam atunci. Din cînd în cînd îmi spun oameni că au văzut o lucrare a mea într-un loc neașteptat. Mă bucur. Nu mă bucur cînd apar lucrări de-ale mele mai vechi în licitații la prețuri subevaluate. Nu prea înțeleg pe ce criterii sînt stabilite aceste prețuri, dar asta este altă discuție.

Cum se ordonează lumea în dezordinea din atelier și din minte?

În ciuda faptului că visez la o viață ordonată ca aceea a tatălui meu, iată că trăiesc un Tom și Jerry non-stop. Am voracitatea scăpată de sub control a unei babe adunătoare de capete de ață și sîrme de pe uliță, mă și mir cînd îi reproșez acest lucru copilei mele, care se află la vîrsta la care colecția de ambalaje goale bate orice jucărie. Așa că atelierul și casa în care locuiesc arată ca un depozit de lucruri și lucrușoare pe care nu mă îndur să le arunc fiindcă „sigur o să fac eu cîndva ceva cu ele“. Partea proastă este că am început să le simt greutatea în cotidianul vieții și sper că voi găsi un moment în care să respir adînc și să încep să bag în saci aproape (iată cît de greu îmi este chiar și mental să concep astfel de lucruri!) tot. Probabil că acel moment va coincide cu o nouă etapă a vieții mele. O simt că se apropie și abia aștept să văd ce va urma.

a consemnat Ana Maria SANDU

1gravaamenintare jpg jpeg
comunism jpg
Istoria comunismului: lecturi esențiale pentru a înțelege un fenomen global
Comunismul a fost un fenomen global care a influențat profund secolul XX, iar studiul său continuă să fie de mare interes pentru istorici, politologi și publicul larg.
comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.

Adevarul.ro

image
Megastructura uriașă pentru care Ceaușescu a plătit 60 de tone de aur pur. Este unicat în România și funcționează și astăzi
La granița de nord a României se află una dintre cele mai impresionante mega-structuri a epocii comuniste. Barajul de la Stânca-Costești este un colos de beton care a costat câteva tone de aur și este al treilea ca mărime din Europa. Acum este un adevărat paradis natural.
image
EXCLUSIV. Elena Lasconi: „Dacă voi fi președintele României, voi fi un președinte pentru popor, din popor și nu din colivie”
Candidată la președinția USR și văzută ca potențial candidat la alegerile prezidențiale, Elena Lasconi a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul” despre relația cu Dominic Fritz, despre cum s-a decis să candideze la președinția USR și dacă e România pregătită să aibă o femeie-președinte.
image
Ce este sistemul Patriot. Plusurile și minusurile armamentului american cu preț exorbitant
Patriot este unul dintre cele mai avansate sisteme de apărare aeriană disponibile, capabil să intercepteze atât rachete cât și aeronave avansate. Principala provocare a sistemului este costul uriaș - o baterie Patriot nouă ajunge la 1 miliard de euro.

HIstoria.ro

image
Cine au fost agenții dubli din al Doilea Război Mondial?
Cea mai importantă parte a Operațiunii Fortitude a reprezentat-o rolul jucat de agenți dubli.
image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î
image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns: