Lentoarea unei lumi
Păcatul cel mai mare al călătorului e să creadă că socoteală de acasă se potrivește cu cea din tîrg. În partea asta de lume chiar nu e cazul. O lentoare dezarmantă învăluie și lucrurile, și oamenii. Tocmai am aflat că zborul meu a fost anulat. Singura variantă alternativă e să fac călătoria Odessa-București din trei bucăți. Doamna de la ghișeu îmi spune, zîmbind, că nu există locuri disponibile la cursa Austrian Airlines nici a doua zi. Deci, și dacă aș vrea, tot n-am de ales. Mă înarmez cu gîndul că voi petrece următoarele 14 ore în aeroporturi. Lîngă mine, un bărbat a deschis un bagaj mare și a scos dintre teancurile cu haine vreo zece cutii de conserve. El pare mai pregătit pentru drum decît mine. Le mută grijuliu în altă geantă. Gestul lui mă liniștește pentru moment. Și îmi promit ca, în următoarele 60 de minute, să nu mă mai uit deloc la ceas. Și reușesc.
Orașul
Nu-mi amintesc exact cînd am auzit prima dată povestea unchiului Samson Jors, care a luptat la Odessa și s-a întors, apoi, de pe front pe jos. Trebuie să fi fost destul de mică și de asta numele orașului să mi se fi întipărit bine în minte. Mi se cam rupsese sufletul de bietul băiat, pe care eu îl cunoscusem cînd era deja în vîrstă, dar îl văzusem în niște poze de familie și mi-l imaginasem cum mersese el, zile în șir, desculț și flămînd, pe un drum prăfuit care nu se mai termina.
Odessa în flăcări (regia Carmine Gallone), filmul propagandistic din 1942, descoperit relativ recent și făcut în studiourile Cinecittà din Roma, a fost arătat la TIFF în 2011. Decorul Castelului Bánffy de la Bonţida a rimat perfect cu glam-ul lui decadent.
Între idealizarea din melodrama de pe ecran și povestea de război care rulase, în copilărie, în mintea mea s-a creat o combinație care nu mai avea legătură cu nici o realitate. Dar a rămas fascinația pentru un loc în care mi-am dorit să ajung la un moment dat. Iar ocazia s-a numit ediția a șaptea a Festivalului Internațional de Film de la Odessa.
Maria mi-a fost înger păzitor și de încredere pe durata celor cinci zile cît am stat în oraș. Studentă la Filologie, blondă și prietenoasă, aș fi vrut să-i spun, cînd m-a condus, că grija ei mi s-a părut că seamănă bine cu plăcintele armenești, făcute cu un aluat subțire, pe care le-am mîncat apoi și despre care mi-a spus că s-ar numi lavaș.
În primul rînd, Odessa e un oraș întins, distanțele nu sînt mici și, fără mașină, le cam simți. Seamănă și cu Chișinăul, și cu Constanța, iar atmosfera e cînd cosmopolită, cînd de Românie a anilor ’90, ponosită și în tranziție. Însă toată lumea îți zîmbește și încearcă să te ajute. Centrul te întîmpină cu clădiri renovate, cu magazine și cîrciumi cochete.
Cînd am ajuns la hotel, în cameră erau deja 100 de grade. Aerul condiționat ne rabotîi. Net-ul, nici el. Fata de la recepție îmi zice că în două ore se repară. O întreb: care dintre ele? Și începem să rîdem amîndouă. Trec vreo cinci ore, dar s-a ținut de cuvînt și chiar s-au pornit. Și adevărul e că rețeaua de Internet din oraș pare chiar mai bună decît la București. Cînd m-am plîns, un prieten mi-a scris: „Welcome to USSR! :)) Nu încerca să înțelegi ceva, bucură-te că ești acolo, în orașul ăla decrepit, dar foarte frumos“. Și după prima seară așa am făcut.
O femeie îmbrăcată într-un halat albastru spăla intrarea unei instituții cu o cîrpă în dungi. Folosea un mop de lemn. Se oprea din cînd în cînd, clătea cîrpa și o storcea într-o găleată de tablă. În spatele ei tronau Opera impunătoare și o reclamă la un parfum franțuzesc. La pizzeria la care m-am așezat, un el și-o ea s-au ridicat de la masă. La ieșire, ea s-a împiedicat și a căzut. Gheață, săruri, lacrimi, rugăminți din partea lui să se ridice, că n-a pățit nimic. Nu, din fericire, nu și-a rupt piciorul. N-am înțeles ce și-au zis. Bărbatul a plecat pînă la urmă și a lăsat‑o acolo, iar fata a stat un timp, ca o mireasă părăsită și tristă, pe un scaun de răchită, pînă cînd spectatorii de la mese s-au plictisit. În final și-a aranjat fusta și s-a îndepărtat de noi fără să șchiopăteze.
Restaurantul unde ne-au invitat să mîncăm stridii se află la intrarea în parc. Pîlcuri de turiști veniți la mare își fac plimbarea de seară. Vocea unui cîntăreț ambulant și sunetul acordeonului său se aud puternic în noapte. Versurile pe care le spune au un mesaj de felul ăsta: „Mă trezesc, apa nu curge, / Stați, mîncați și beți, dar toți o să putreziți mîine, / Nu rămîneți nepăsători, e vremea să facem chetă și să inventăm altă Ucraină, mai bună“. Ni le traduce Dumitru Marian, de la Chișinău. Nu credem că primește prea mulți bani cu textele astea nihiliste. Dar e business-ul lui și o ști mai bine la ce se sensibilizează publicul.
Un domn și-a construit un fel de cutie-carusel, cu două locuri, în care îi pune pe copii și îi plimbă cît timp părinții stau la mese. Un fel de baby-sitting plimbător. Și doi băieței sînt atît de bucuroși de luminițele artizanale încît încep să ţipe ca din gură de șarpe cînd tatăl încearcă să-i recupereze după vreo două ture pentru care deja a plătit. E trecut de miezul nopții. O fată stă țeapănă în șaua unui cal alb și trece agale pe aleea parcului. Pare un cadru din Mihalkov. Se face liniște la masă și ne uităm atenți după ea.
Mi se vorbește în rusește atît de natural cum nu-mi aduc aminte să mi se mai fi întîmplat în vreo altă țară. Secretul e fie legat de culoarea mea de păr, fie de faptul că nu prea vezi străini pe străzile Odessei.
Mi s-a spus că cele mai bune și mai cunoscute dulciuri din Ucraina sînt făcute în fabricile pe care le deține președintele. Nu le-am gustat. Autobuzele care circulă pe străzi seamănă cu niște animale preistorice. Cînd mi se spune devocika se topește ceva în mine și mi se pare atît de liniștitor. Cînd urcăm în tramvai, o doamnă taxatoare, care patrulează dintr-un capăt în altul și nu‑i scapă nici un mușteriu, ne cere banii de călătorie. Şi ne dă biletele doar pentru că eu mi-am dorit să păstrez unul. E mama autoritară a acestei lumi care se tîrăște pe șine în ritm de melc.
Singurul muzeu în care am intrat a fost cel al literaturii. Săli multe, cărți, fotografii, cîteva secole de apariții editoriale. Numeroase volume ale clasicilor ruși, dintre care Pușkin stă la loc de cinste. Dar cu adevărat spectaculoase păreau muzeografele care apăreau tăcute de după ușile fiecărei încăperi. Femeile se ridicau de pe scaune cînd pășeai înăuntru. Le simțeai privirile din spatele lentilelor cum te urmăresc atent. Și mi s-a făcut într-un fel jenă că deranjez liniștea aceea prăfuită. După ce treceai pe lîngă ele, își reluau tăcute și somnambulice locurile din dreptul ferestrelor larg deschise. Mi‑aș fi dorit tare mult să le fotografiez.
Festivalul
Adună lume multă din industria de film europeană, iar sălile de cinema sînt pline. Problemele cinematografiilor din Est sînt complicate și discuțiile și contactele îi ajută mult și pe regizori, și pe producători sau distribuitori.
Însă revelația a fost pentru mine descoperirea uneia dintre cele mai importante regizoare ucrainene, Kira Muratova, și a filmului său din 1992, The Sentimental Policeman. Era suficient să simți bucuria, emoția și aplauzele celor care au ascultat-o cînd a fost invitată să vorbească înainte de proiecție, ca să-ți dai seama că ai în fața scenei un personaj extrem de simpatizat și de iubit. Întrebată dacă ar schimba acum ceva din ce-a făcut, regizoarea a răspuns răspicat: „Nici vorbă“. Născută în 1934, Muratova a trecut prin perioada cenzurii comuniste și a reușit cu greu să-și facă filmele.
Dacă ar fi să spun de ce mi-a adus aminte filmul său, aș spune că are ceva din absurdul voios al lui Tati și din văzul monstruos al lui Pintilie. Un polițist găsește un copil într-un strat de varză. E o fetiță. Și vrea s-o înfieze. Această poveste simplă devine scena pe care se desfășoară tot spectacolul vieții unui orășel rusesc. Banalul și drama merg mînă în mînă, iar efectul e de-a dreptul spectaculos.
Și ca o ironie a sorții, în timp ce pe ecran copilul blond țipa, în rîndul întîi o mamă cu doi bebeluși, cam de aceeași vîrstă cu eroina filmului, se auzeau și ei din cînd în cînd, de data asta live.
Rusescul Metamorphosis (regia Sergey Taramaev și Luba Lvova) e construit pe structura clasică a unui thriller. Tușa lui fantastică devine însă din ce mai groasă pe parcursul poveștii și te pierzi într-o țesătură mult prea prețioasă.
Ilegitim al lui Adrian Sitaru își continuă circuitul festivalier început la Berlin și s-a aflat în competiția festivalului. A fost prezentat la Odessa de cei doi protagoniști – Alina Grigore (și coscenarista filmului) și Robi Urs. Cu un subiect curajos, abordat frontal, Sitaru propune un exercițiu de „autenticitate“: al dialogurilor, al manierei de a lucra cu actorii, al raportării la o situație cu multiple implicații morale și sociale. Ca-n tragedia greacă, toate personajele sale poartă cîte o vină primordială. Nimeni nu e curat. Toate păcatele lumii atîrnă pe umerii celor din familia doctorului ginecolog jucat de Adrian Titieni. Catharsis-ul vine din înțelegere și acceptare. Finalul închide, cam prea demonstrativ, toată această parabolă deghizată într-o dramă de familie.
Am ajuns deja acasă, cînd s-a întins covorul roșu în fața Palatului Festivalului de film de la Odessa și s-au anunțat cîștigătorii. Alina Grigore mi-a dat vestea că Ilegitim a cîștigat Marele Premiu pentru cel mai bun film al acestei ediții. M-am bucurat și am fost cu gîndul acolo, cu ei, în barul Mantra Beach, de pe malul mării.
