Cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania are loc în perioada 29 mai – 7 iunie la Cluj. L-am întrebat pe Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, ce „comori“ a găsit pentru selecţie şi care vor fi titlurile de care se va vorbi pînă noaptea tîrziu. Cinefilii din toată ţara sper că şi-au făcut deja bagajele.
Recitesc, după aproape 20 de ani de cînd a apărut, Jurnalul lui Mihail Sebastian (Editura Humanitas, text îngrijit de Gabriela Omăt). Cînd a fost publicat, în 1996, eram studentă.
Îmi imaginez că fiecare dintre noi e un puzzle complicat de amintiri şi de lucruri pe care le rătăceşte pe drum. Creierul uman are propria igienă şi rejectează, uneori, ca pe nişte măsele stricate, episoadele neplăcute. Sau, din contra, alege aleatoriu tot felul de informaţii/cunoştinţe şi le şterge pur şi simplu.
„Ca medic şi profesor de neurologie, sînt uimit în fiecare zi de diferenţele uriaşe între oameni, de toate felurile (sîntem, totuşi, cu toţii oameni). Uitarea este însă determinată major de îmbătrînire. Fiind diferiţi, contează la fiecare dintre noi de unde pleci cînd începi să pierzi, cu alte cuvinte cît de bogat cognitiv eşti."
Îți pasă de cineva și îți vine să iei like-ul lui ca pe un semn de afecțiune. Te agăți de el și te ții bine. Și ajungi să te bucuri ca un copil și să savurezi “marea” victorie. Mi s-a întîmplat. După aceea m-am înfuriat.
Din ce în ce mai des mi se întîmplă să fiu pusă în situația de a saluta eu prima, chiar dacă mă aflu, deja, într-o încăpere. Mă uit la noii veniți, cum își bagă capul între umeri și tac mîlc.
Cînd l-am cunoscut pe nea Vasilache, trăia de cîteva decenii într-o singurătate absolută. Nu-i plăceau oamenii. Se certa cu vecinii. Avea de toate și o grădină frumoasă și nu ar fi împrumutat nimănui nici măcar un capăt de ață.
Cea de-a noua ediţie a Festivalului Internaţional de Film NexT va avea loc în perioada 15-19 aprilie în Bucureşti. Patru personaje importante din echipa festivalului ne-au spus ce înseamnă experienţa NexT şi la ce să ne aşteptăm anul acesta. Programul complet îl găsiţi pe www.nextfilmfestival.ro.
Vă mai aduceți aminte de povestea lui Creangă, Prostia omenească? Situația e una exemplară și profund umană pentru cei care văd jumătatea goală a paharului.
O femeie care a născut doi băieți și care s-a căsătorit la 22 de ani. Pe lîngă serviciul ei a mai avut unul cu normă întreagă: să-l servească pe bunicul fără să i se pară ceva prea mult sau prea greu. Probabil că l-a iubit.
Am aflat, ca cei mai mulți dintre pămînteni, că Angelina Jolie a decis, după dubla masectomie preventivă de acum doi ani, să-și extirpe și ovarele. Ambele decizii le-a luat după ce a descoperit că suferă de o mutație genetică care crește foarte mult riscul cancerului la sîn și a celui ovarian.
Există momente în care veștile despre căsătorii, despărțiri, boli sau morți se aglomerează. Și, inevitabil, îți trece prin cap că o fi vorba despre un sezon al unora sau al altora. Unii au ieșit mai șifonați din rupturile astea, alții mai vioi. După caz.
Personajele din Mîini cuminți sînt extrem de vitale. Imaginați-vă un mic Don Quijote și o simpatică Sancho Panza. Mai apare în poveste un fel de spiridușă, sora mai mare, care devine un fel de mamă în miniatură.
Nu cred că există vreo comunitate fără personajul care sare din rînd, escaladează gardul și scoate limba la toată ordinea lumii așezate. E plină literatura de ei. Spun adevărurile pe care nimeni nu le poate zice verde în față. Sînt pitorești, triști, imposibili și copilăroși.
Cum gestionăm în ficţiune un caz real? De la ce pornim şi unde ajungem? Acestea sînt doar cîteva dintre întrebările la care căutăm răspunsuri în acest Dosar. O să citiţi mărturiile unor regizori, dramaturgi, jurnalişti, scriitori, care îşi documentează temeinic lumea pe care o vor ficţionaliza apoi.
Anul trecut, primisem pentru selecția de la TIFF aproape 100 de documentare. Îmi mai rămăseseră cîteva de văzut, care ajunseseră la mine mai tîrziu. Le păstrasem pentru ultima seară, cînd trebuia să trag linie și să aleg acele 15 titluri care se vor regăsi apoi în programul festivalului.
În jurul meu, muritorii de rînd, oameni în carne și oase, își caută apartamente de închiriat sau încearcă să-și facă credite la o bancă și să-și cumpere unul. Și nu e ușor, pe cuvînt. Și da, te leagă de picior, ca-n Pîlnia și Stamate, pe viață. Dar cum ai putea, altfel? Că fără o moștenire, nu prea ai de ales.
Am citit Dilema de la primele numere. Am venit la facultate la București și, în camera mea minusculă de cămin, colecția cu numere de reviste creștea în fiecare săptămînă. Nu eram deloc genul care să trimită scrisori la poșta redacțiilor. Nici acum nu-mi vine să cred că am făcut-o.
În urmă cu cîțiva ani, citeam tot felul de articole străine în care se vorbea despre ștergerea diferențelor dintre vîrste: inclusiv la nivel vestimentar, căci oamenii de 40 încep să se îmbrace ca cei de 20 și de 30, și invers. Nici sentimental nu se anunțau schimbări majore. Deci, pe acest tărîm orice părea posibil.
Am citit zilele astea nenumărate texte legate de libertatea presei, de puterea ei, de cine și cît poți să rîzi, pînă unde și în ce condiții. Mi-am dat seama că subiectul discuției e, de fapt: cum ne raportăm la frică și în ce relații sîntem cu ea? Cît de tare ne intră în suflete și în minte?
Nu știu cum se face, dar sărbătorile de iarnă ne transformă pe loc și iremediabil în copiii părinților noștri. Nu contează nici cîți ani avem, nici de cînd am plecat de acasă, în cîteva zile reușesc să ne recupereze definitiv.
Am intrat. Pe uşă scria CENTRAS, adică Centrul de Asistenţă pentru organizaţii neguvernamentale. Ei editau revista pentru care am ajuns să scriu apoi mai bine de doi ani. A fost o şcoală bună, am făcut reportaje în locuri în care n-aş fi ajuns niciodată dacă aş fi lucrat la o revistă literară.
Competiţia în creştere între organizaţii duce, de fapt, la o ofertă mai diversă pentru donatori şi la oportunităţi de implicare mai creative şi mai de impact. Practic, nu există nici un tip de campanie de atragere de fonduri care să nu aibă cel puţin un exemplu de succes în România.
"Am senzaţia că acum se donează mai ales pentru alte cauze decît pentru Biserică. Sau mai bine spus Biserici – veţi fi uimiţi cum se prezintă situaţia în cazul altor culte religioase reprezentate în România. În cadrul acestora, rata de donaţie, procentual vorbind, este mult mai mare decît în cazul celor care aparţin BOR-ului. Donează pentru că aşa le spune conştiinţa să o facă."
"În România, oamenii nu sînt obişnuiţi să facă acte de caritate, pentru că, pe de o parte, se aşteaptă să primească, în schimb, anumite facilităţi, din partea statului, spre exemplu, iar, pe de altă parte, pentru simplul fapt că nu există o mentalitate a românilor în acest sens."
Pe 18 decembrie, la HBO, va avea loc premiera filmul lui Alexander Nanau – Toto şi surorile lui. În 2010, regizorul a obţinut, cu Lumea văzută de Ion B., un Premiu Emmy. După patru ani de la acest succes, Alexander Nanau ne propune un nou documentar, cu o poveste puternică.
De cînd mă știu, mă uit la oameni și îmi imaginez biografiile lor. Cînd e vorba de un el și-o ea, scenariul se complică. Din replici, din gesturi și mimică, încerc să construiesc genul de relație pe care o au.
Pregătesc un dosar despre donații, donatori și beneficiari. Acesta e unul dintre motivele pentru care am vrut neapărat să ajung la evenimentul de miercuri, 26 noiembrie, de la Hospice Casa Speranței din București.
La modul absolut, The Tribe al lui Miroslav Slaboshpitsky este filmul anului 2014. Dar este, pentru mine personal, filmul altui festival: Anonimul l-a adus la Bucureşti în vară. Ce-aş alege din Films de Cannes? 3D-ul din Adieu au langage. Poezie pură, construită cu tehnologii cărora pînă la nenea JLG, nimeni n-a ştiut exact ce să le ceară.
Am revenit la domnul Tudor, aşa cum stabiliserăm. Era ultima vineri lucrătoare din an, iar pe mine aveam senzaţia că o să mă înghită toate milioanele alea de dosare, de hîrtii şi de cifre din încăperea în care mă aflam. Inspectorul financiar din faţa mea nu se grăbea.
De cîteva zile tot vreau să scriu un text despre ce au însemnat, de la Revoluție încoace, alegerile și votul pentru noi. Ce speranțe uriașe am pus joc de fiecare dată și ce dezamăgiri crunte ne-au adus, alteori. Ne-au condiționat, fără să ne dăm seama, destinele.
Prima și prima dată a fost antrenorul Florin și o sală micuță, dar cochetă, de pe Precupeții Vechi, aflată foarte aproape de strada pe care locuiam. Bine făcut, vorbăreț și prietenos foc, m-a făcut să mă întorc și a doua oară și a treia și tot așa.
Plîngea în hohote. Și într-un minut, a aruncat în aer toată liniștea autobuzului. Stătea pe un scaun, la geam, și puțin îi păsa că tristețea ei de sîmbătă seara căzuse peste lumea aceea pestriță ca o ghiulea. N-am știut ce să fac.
Au chemat-o pe mama şi m-a luat de la şcoală. Îmi vorbea, dar nu reuşeam s-o urmăresc. Ştiam că plecase de la serviciu pentru mine la o oră imposibilă. I-am spus că nu vreau să mă mai întorc. Ne-am dus la cofetăria din parc. Scăpasem de nenorocita aia de cordeluţă şi urechile mele îşi reveneau.
Sîmbătă la ora 11, țîr-țîr la ușă. Deschid. În prag, un bărbat micuț și îndesat, în jur de 70 de ani. Îl poftesc înăuntru. Vrea să facem conversație. Și mă asigură că nu îi place să intre să lucreze deranjîndu-i pe alții. Îmi e simpatic.
Una dintre întîlnirile mele de la FILIT va fi cu elevii de la Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu”. Imaginea unui amfiteatru în care niște oameni tineri vin să se uite la tine, să te asculte, să-ți pună întrebări, trebuie să recunosc că mă bucură, mă sperie și mă emoționează în egală măsură.
De curînd am fost cîteva zile cu mama la mare. Mi-a cerut o carte și i-am dat Libertate a lui Franzen. I-a plăcut și mi-a zis că familia asta, Berglund, formată din doi soți, Patty și Walter, și doi copii, se iubesc și se chinuiesc în numele fericirii, i s-a părut mișto, dar atît de departe de lumea noastră.
Am fost pe drumuri, așa că am aflat mare veste de la frate-miu care m-a sunat: “10 ani cu executare i-au dat lui Voiculescu și i-au confiscat tot”. M-am urcat apoi în autobuz și lumea comenta înfierbîntată. Un domn cu părul alb părea cel mai vocal...
Capalbio este un festival cu formă fixă. Scurtmetrajele selecţionate aici, indiferent de secţiune, nu trebuie să depăşească 15 minute, şi astfel se respectă cu sfinţenie sloganul: Siate brevi (Fiţi scurţi). Proiecţiile au avut loc în mai multe locaţii, iar orăşelele vechi te făceau să te simţi tu însuţi într-un film italian, seară de seară.
Mi-e cît se poate de clar, oamenii care n-au ajuns niciodată la Sulina, pot trăi liniştiţi o viaţă întreagă fără să-şi dorească s-o vadă. Cei care au fost o dată aici vor reveni. Sînt nişte plase invizibile care te prind şi nu-ţi mai dau drumul. Tînjeşti după mirosul de apă dulce, după marea botezată, după peisajul ăla neverosimil de plat.
"Aşa am copilărit şi eu pe şlepuri, pînă pe la 4-5 ani. Mă legau de brîu vara, să nu cad în apă. Cînd se încingea puntea, mai venea tata şi mai arunca cu găleţile cu apă că se încălzea tare de tot, de ziceai că o să luăm foc."
Amy O’Leary de la New York Times a publicat pe Instagram o poza făcută ieri de după-amiază pe un acoperiș new yorkez: două fete zîmbitoare, îmbrăcate lejer, despre care n-aș ști să spun ce vîrste au, stau tolănite pe jos.
Am auzit de nenumărate ori că actorii sînt dependenți de aplauzele de la sfîrșitul spectacolului. O spun chiar ei, vorbind despre energia teribilă care se degajă din palmele celor din sală. Creează dependență și le încarcă bateriile. O răsplată instant pentru o performanță în timp real.
Sînt sigură că dacă i-aș pune fiecărui jurnalist în parte întrebare “care e textul la care ții cel mai mult”, o să stea puțin pe gînduri, dar îl va găsi pînă la urmă. Nu contează nici cît timp a trecut, nici cîte materiale a publicat în viață, cît s-a documentat pentru unele și cît de mult și-a mîncat ficații cu altele...
Depresia nu e plăcută. Nimeni nu şi-a ales-o. Dar dacă tot te-ai pricopsit cu ea, poţi învăţa multe. Printr-un anumit proces, oamenii găsesc un sens şi îşi construiesc identitatea din experienţele grele prin care trec, iar depresia poate avea această funcţie catalizatoare.
Am supraviețuit. Dracul nu e chiar așa de negru cum îmi imaginasem înainte de a-mi face cont. Discuțiile pro și contra la care am asistat de-a lugul timpului deveneau invariabil aprinse. Acum mi se pare cît se poate de clar: se poate trăi bine mersi fără Facebook. Dacă îl ai, îți mănîncă un timp, dar oricum îl pierdeam.
Am trecut ieri prin Piața Amzei și am văzut un telefon public. Portocaliu la origini, acum ajunsese mătuit și jupuit ca vai de el. M-am oprit și l-am privit ca pe o relicvă dintr-un trecut sentimental îndepărtat. Am depins de acel mijloc de comunicare.
Nu cred că prieteniile adevărate sînt nişte fire întinse. Pot deveni corzi de suţinere în momente delicate. Aţă de papiotă în cele calme. Sfori încîlcite, cu noduri, în cele tensionate.
Bucureștiul e orașul meu adoptiv de mai bine de o jumătate de viață. Nu mă mai văd trăind în altă parte pentru perioade lungi de timp. O fi slăbiciune sau obișnuință, nu-mi mai bat capul cu asta. “Acasă” e un cuvînt pe care mi l-am asumat greu.
