Ce ne imaginăm despre ceilalţi?
De cînd mă știu, mă uit la oameni și îmi imaginez biografiile lor. Cînd e vorba de un el și-o ea, scenariul se complică. Din replici, din gesturi și mimică, încerc să construiesc genul de relație pe care o au. Au fost împreună, mai sînt, s-a întîmplat ceva pe parcurs, familiaritatea e un fel de capcană în care le-au rămas înțepenite mîinile și picioarele?
De cele mai multe ori, însă, poveștile pe care ni le construim despre ceilalți, n-au nici o legătură cu realitatea. Dar ce facem cînd ele ne explodează în față?
În urmă cu niște ani, mergeam la cafea și la croiassant, într-un loc mic și drăguț de pe Eminescu. Era ritualul meu de sîmbătă dimineața. Îi cunoșteam deja, din vedere, pe mai toți cei care veneau acolo. Într-o zi, lîngă masa mea s-a așezat un cuplu. La prima vedere, aș fi zis că e unul cît se poate de banal: în jur de 40, drăguți, surîzători, cel mai probabil cu job-uri în publicitate, bine plătite. Nu-ți atrăgeau cu nimic atenția.
Dar ea rîdea mai mult decît el. Din discuție, îmi ajungeau la urechi doar niște crîmpeie de propoziții. Nu cuvintele lor m-au făcut curioasă, ci tensiunea care începuse să plutească deasupra ceștilor. Femeia frumoasă, cu o cicatrice deasupra buzei, făcea eforturi să-i demonstreze bărbatului de lîngă ea că se simte bine. Că totul e în regulă. Dar strădania ei părea nefirească. Nu mă întrebați de ce. Asta m-a și făcut, de fapt, să fiu mai atentă. Vorbeau despre gestionarea unei case. Acte, sume de bani. În scurt timp, desenul lor mi se limpezise: fuseseră împreună și se despărțiseră. Civilizat, ca niște parteneri de viață moderni, care nu-și poartă pică. În weekend-ul acela se întîlniseră pentru că aveau niște lucruri administrative de rezolvat.
O dată ce misterul acelei întîlniri mi se rezolvase în cap, i-am abandonat. Cei doi au plecat înaintea mea. Pe bărbat l-am reîntîlnit peste vreo oră, tot prin zonă, la braț cu o altă femeie. Tot blondă și foarte drăguță, doar că ceva mai tînără decît cea cu care ieșise la cafea. M-am uitat la ei și mi s-a părut totul și mai limpede. Devenisem detectivul căruia i se servise proba decisivă. Flerul meu își făcuse treaba. Am plecat acasă mulțumită.
Au trecut cîteva luni și, într-o dimineață, cînd am deschis pagina de știri, am văzut-o pe prima pagină pe femeia care stătuse împreună cu fostul soț, atunci lîngă mine. Titlul era înspăimîntător: crima din Primăverii. Fiica își omorîse mama și apoi se sinucisese. Jur, mi-a stat inima în loc. Am început să citesc ca-n transă tot felul de lucruri despre viața acelei femei. Nu mai reușeam să mă desprind. N-o cunoscusem, dar îmi atrăsese atenția și o ținusem minte.
Simțisem atunci ceva. Și nu mă înșelasem. Dar realitatea mă zdrobise. Aș fi putut să-mi imaginez absolut toate continuările posibile pentru „personajul” meu, dar nu acel sfîrșit oribil.
