Casele mele
Trăim în plin suprarealism. Așa că mi-ar plăcea să fiu o muscă, să-i văd și să-i aud pe acești “băieți” și “fete” care se înfundă unii pe alții în anchete. Vă dați seama de ce sume se vorbește? 500.000 de euro? Un mizilic. Bani de semințe. Parcă, parcă, îți vine să-i și compătimești pe cei care nu s-au lăcomit. Case, apartamente uriașe, terenuri? Par căzute din cer cu nemiluita.
În jurul meu, muritorii de rînd, oameni în carne și oase, își caută apartamente de închiriat sau încearcă să-și facă credite la o bancă și să-și cumpere unul. Și nu e ușor, pe cuvînt. Și da, te leagă de picior, ca-n Pîlnia și Stamate, pe viață. Dar cum ai putea, altfel? Că fără o moștenire, nu prea ai de ales.
Casele în care am stat în București cu chirie, vreo 6 ani, au fost, de fapt, niște garsoniere. Micuțe, decente. Pe unele le-am zugrăvit, pe altele le-am luat așa cum le-am găsit: cu mobilă masivă, lacăte la dulapuri (ca nu cumva să umblăm la nu știu ce castroane, păstrate de cîte un moș nebun din vremuri imemoriale), sertare scîrțîitoare și paturi vechi, colonii de gîndaci care își cereau drepturile imediat ce se făcea întuneric și liniște în bucătărie. Cu toate astea, m-am atașat de fiecare dintre locurile prin care am trecut. Știu, se numește sentimentalism sau nostalgie. Dar nu contează. Cînd am avut prima mobilă nouă (înainte de era IKEA) și o canapea portocalie cu flori albastre, mi se părea că sînt cea mai fericită fată de pe pămînt.
Dar, la un moment dat, nu mai puteam respira într-o singură cameră. Două suflete îngrămădite într-o încăpere părea cam complicat. Și am început să-mi doresc mai mult. Adică două camere. Am căutat un apartament de închiriat. M-am întîlnit cu agentul imobiliar Pisică (chiar așa îl chema) și, după ce văzusesem niște nenorociri, l-am rugat să mă ia măcar să vizitez un apartament care era de vînzare, într-o zonă care îmi plăcea enorm. Dar era ca și dat. Un cumpărător de la o ambasadă semnase deja un precontract cu proprietarul. Dar omul mi-a făcut acest hatîr. Am urcat împreună patru etaje și ne-a deschis un domn care părea sosia lui Dustin Hoffman. Acoperișul și lumina micului apartament m-au dat gata. Lacrimile mi-au țîșnit ca proastele și puțin mi-a mai păsat de bărbații care se uitau năuci la mine. Găsisem casa mică și cochetă a visurilor mele. Nu mă mai interesa nici un alt loc. Dar proprietarul voia să-l vîndă, nu să-l închirieze. N-aveam bani și băncile de abia începuseră să dea credite. Nu știu cum am făcut, dar lucrurile s-au tot încîlcit și s-au descîlcit, pînă am ajuns să ne mutăm acolo.
Au trecut de atunci 11 ani și mi s-au întîmplat multe. Cu toate astea, apartamentul mi-e în continuare drag. E prima dată cînd îl renovez. Mi-e greu, mă și mir că m-am urnit, dar șantierul e o experiență prin care trebuia să trec la un moment dat. În fiecare seară mă duc și verific dacă straturile de glet s-au uscat și mă minunez de cît de drepți au devenit pereții. De abia acum o înțeleg pe bunica, care a făcut, cu multe sacrificii, o casă singură.
