„Nebunul” satului
Nu cred că există vreo comunitate fără personajul care sare din rînd, escaladează gardul și scoate limba la toată ordinea lumii așezate. E plină literatura de ei. Spun adevărurile pe care nimeni nu le poate zice verde în față. Sînt pitorești, triști, imposibili și copilăroși.
Pe Leana mi-o amintesc ca pe o femeie fără vîrstă, care stătea singură într-o casă dărăpănată, vizavi de noi. Cînd bea i se întunecau mințile. În rest, nu-i auzeai glasul. Și cu ea și cu pisicile vorbea în șoaptă. Dar după perioadele de liniște și pace venea apocalipsa peste noi. Striga ca din gură de șarpe și se certa cu armate de fantome. Într-o seară de iarnă, cu un ger care îți lipea nările, am trecut cu mama pe lîngă o mogîldeață acoperită de zăpada proaspătă. Am crezut inițial că cineva abandonase o haină veche. Atunci și-a mișcat un picior. Și ne-am dat seama că e Leana, vecina noastră. Căzuse și nu mai știa nimic de ea. Mama a mișcat-o, a strigat-o. Doar o bolboroseală. Am tras-o cum am putut mai spre marginea drumului, dar ne era imposibil să o ridicăm. Nu știam ce să facem. Am stat acolo, lîngă corpul acela care mai dădea semne de viață pînă ne-au înghețat picioarele. Nu era nici prima dată, nici ultima cînd nebuna mahalalei se prăvălise pe stradă. Dar atunci ni s-a părut altfel. Dacă plecam și ne vedeam de drum putea să fie ultima dată. Mama trebuie să fi simțit disperarea din ochii mei, chiar dacă nu era lumină pe stradă. O strîngeam de mînă și-mi doream s-o luăm pe femeia aia în brațe și s-o ducem în patul ei.
Cînd au trecut primii oameni pe lîngă noi i-am rugat să ne ajute. S-au uitat cruciș, dar n-au comentat, au luat-o de o parte și de alta și au smucit corpul ăla inert. Au sprijinit-o pe Leana de un zid. Mama le-a zis apoi că știe unde stă și că e aproape. Cei doi bărbați și femeia care era cu ei mergeau, din fericire, în aceeași direcție. Am dus-o pe Leana cu convoiul pînă acasă.
După episodul ăsta mi se părea că Leana îmi zîmbea de fiecare dată cînd ne întîlneam. Mi-era în continuare frică de ea, dar îmi imaginam că seara aia de iarnă rămăsese între noi. Și aveam senzația că pătrunsese și-n noaptea din mintea ei. După mulți ani, ironia sorții, am aflat că Leana a murit tot într-un șanț.
De cîțiva ani, în blocul în care stau, s-a mutat un tip uscățiv, cu o privire șobolănoasă. Picioarele îi ies ca niște fire de ață din pantalonii excesiv de strîmți în partea de sus. Îi poartă atît de ridicați pe talie, încît cusăturile par că îi taie și pielea și răsuflarea. Nu te privește niciodată în față, ci doar pieziș, lipindu-se de garduri sau de ziduri cînd trece pe lîngă tine, din întîmplare. La început, cînd încă nu știam ce și cum, i-am sunat nervoasă la ușă și l-am rugat să nu mai bată noaptea cu ciocanul și nici să nu mai răcnească. Omul s-a scuzat părînd că-i vorbesc despre niște lucruri neîntîmplate. Dar, de atunci, am senzația că e un fel de reproș în fiecare “Bună ziua, doamnă!” pe care mi-l adresează.
