Fise aveţi?
Am trecut ieri prin Piața Amzei și am văzut un telefon public. Portocaliu la origini, acum ajunsese mătuit și jupuit ca vai de el. M-am oprit și l-am privit ca pe o relicvă dintr-un trecut sentimental îndepărtat. Am depins de acel mijloc de comunicare. Și de niște frați de-ai lui și mai primitivi, care înghițeau fise ca niște balauri flămînzi. Cînd voiam să-i sun pe ai mei și eram la facultate, îmi umpleam buzunarele cu monede și mă duceam la Palatul telefoanelor. Afară, stăteau aliniate erau vreo zece cutii albastre în care băgai bani ca la tonomat și ca să-ți poți trimite cuvintele spre cei dragi. Erau convorbiri scurte, formatate, în care spuneam că sînt bine, că aștept pachet, că învăț pentru examene.
Cînd au apărut telefoanele publice portocalii, cu cartele, ni se schimbase viața. Scăpasem de supliciul de a schimba bani și de a-i pierde apoi, fără să reușești să vorbești. Pumnii disperați aplicați aparatului hulpav erau uneori cathartici. Și dacă mai și primeai fisele tale și pe ale altor ghinioniști înapoi, puteai să zici că ai avut o zi norocoasă. Am umblat cu grijă cu cartelele de plastic. Ne simplificaseră viețile și le consideram prețioase.
A venit la rînd pager-ul. Pun pariu că puțini își mai amintesc de jucăria aia stupidă. N-am înțeles niciodată prea bine cum funcționa, dar la un moment dat primisem cadou unul roșu. Tastam un cod, apoi un mesaj și, printr-o centrală, cineva îl transmitea mai departe, la destinatar. Cînd mi-am luat primul mobil, o Motorola cărămidoasă, am simțit că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Îmi amintesc perfect ziua în care am mers cu prietenul meu și am semnat primul abonament. Am aplecat cu aparatul negru, cu antenă, spre casă. După vreo lună m-am dus să cumpăr pîine. Stăteam la Lizeanu. Vînzătoarea s-a uitat fix în ochii mei. Îmi agățase privirea și se ținea bine de ea. Asta în timp ce un hoț îmi deschidea ușor fermoarul buzunarului și îmi subtiliza telefonul. M-am întors acasă cu lacrimi în ochi. Avusesem lumea la ureche și rămăsesem din nou fără ea.
De atunci am pierdut numărul telefoanelor pe care le-am folosit. Viața a început să se scurgă în minute nesfîrșite vorbite la mobil. Cred că, dacă le-aș pune la un loc, s-ar strînge niște ani buni.
De curînd, cînd nu mai credeam nici eu că o să se întîmple, mi-am făcut cont de Facebook. E ca și cînd telefonul n-ar mai fi fost de ajuns. Și comunicarea ar fi trebuit updatată. Nu e vorba de nostalgie. Dar telefonul acela stingher, atîrnat de un perete, m-a făcut să-mi amintesc că lumea n-a fost întotdeauna atît de mică și de vorbăreață.
