Femei între ele
Vorbesc cu mama și mă plîng la telefon că o să am o săptămînă grea. Ea mă crede, ca de fiecare dată, deși știu că pentru cineva care a lucrat 30 de ani într-o Bancă Națională, cu program mai ceva ca la armată, și cu un director al cărui simplu nume rostit le făcea sîngele să înghețe (îl chema Degeratul), stilul meu de viață pare derutant.
Îmi zice că vremurile s-au schimbat atît de mult de parcă între noi n-ar fi doar o generație. Libertatea și mobilitatea noastră de mișcare sînt greu de procesat pentru cineva care a trăit în comunism mai mult de o jumătate de viață.
De curînd am fost cîteva zile cu ea la mare. Mi-a cerut o carte și i-am dat, fără să stau prea mult pe gînduri, Libertate a lui Franzen. I-a plăcut. Mi-a zis că familia asta, Berglund, formată din doi soți, Patty și Walter, și doi copii, care se iubesc și se chinuiesc în numele fericirii, i se pare mișto, dar atît de departe de lumea noastră.
Apoi mi-am dat seama că Patty, personajul lui Franzen, are cam aceeași vîrstă cu mama. Amîndouă s-au căsătorit cînd erau tinere, au cîte doi copii pentru care au făcut toate sacrificiile posibile. Cu siguranță și-au dorit mai mult de la viață decît au primit. Cu toate astea, dacă s-ar întîlni vreodată, ar părea două extraterestre venite de pe niște planete ciudate. Habar n-am dacă ar avea ce să-și spună. În cel mai fericit caz ar începe să vorbească despre fiice și fii, despre ce face fiecare, dacă au nepoți sau nu și cît de des se vizitează.
În timp ce stăteam pe plajă și discutam despre carte, ne-am adus aminte de bunica. A trăit 80 de ani și n-a văzut niciodată marea. Cînd se uita la televizor ne spunea: “eu nu-nțeleg, ce-o fi în capul oamenilor să stea așa, în pieile goale?”. N-ai fi convins-o niciodată să-și dea furoul jos fără să stingă lumina. A rămas văduvă la 37 de ani și a crescut două fete singură. Nu s-a recăsătorit niciodată și nici nu i se cunoaște vreo aventură. A ajuns o singură dată în viață la București și păstra ca amintire un covor persan, de culoare verde crud, pe care l-a cumpărat de la Obor. O întrebam ce văzuse și îmi spunea cu un zîmbet ștrengăresc că erau prea multe mașini și blocuri și “oameni ca furnicile”. Din tonul ei îmi dădeam seama că nu-i plăcuse și că orașul cel mare o speriase.
Mă uit cîteodată pe stradă și încerc să-mi imaginez cum vor fi viețile de femei mature ale tinerelor cochete care trec pe lîngă mine. Probabil că vor semăna mai mult cu cea a lui Patty Berglund, personajul lui Franzen, în încercarea de a se răzbuna pe lipsa de timp a mamelor lor, compensată uneori cu lucrurile scumpe pe care le primesc cadou de la ele.
Aceste fete vor vrea, probabil, să trăiască în răspăr cu modelul matern. Și vor alege să stea acasă și să-și crească copiii. Vor reinventa familia tradițională, vor face prăjituri și vor pune masa la oră fixă. Le vor acorda copiilor toată atenția din lume, îi vor copleși cu dragostea lor și vor înnebuni de durere cînd legăturile dintre ei se vor rupe.
S-ar putea ca nu doar istoria mare să fie ciclică, ci și cea mică, ale cărei bătălii se duc pe frontul relațiilor sentimentale.
