Florin de la Găești
Sînt sigură că dacă i-aș pune fiecărui jurnalist în parte întrebare “care e textul la care ții cel mai mult”, o să stea puțin pe gînduri, dar îl va găsi pînă la urmă. Nu contează nici cît timp a trecut, nici cîte materiale a publicat în viață, cît s-a documentat pentru unele și cît de mult și-a mîncat ficații cu altele, unul tot se detașează.
Așadar, și la mine e simplu. Eram încă la cursurile de masterat cînd scriam la o revistă a ONG-urilor (editată de CENTRAS), Atitudini. Ieșisem din zona mea literară de confort și trebuia să mă adaptez. Poveștile pe care le spuneam aveau legătură doar cu viața reală. Învățam din mers și îmi era al dracului de greu. Dar ziua în care redactorul-șef mi-a zis că trebuie să plec la Găești, la penitenciarul de minori, și să fac un reportaj, n-am uitat-o.
L-am întrebat aeriană:
- Despre ce ar trebui să fie textul?
Mi-a răspuns răstit și ironic:
- Despre ce crezi, domnișoară?
Cînd m-am urcat dimineața în mașină mă trecuseră deja toate apele. Șoferul, care era un domn simpatic, mă tot încuraja:
- Nu te stresa, lasă. Urlă el la ședință ca apucatul, dar e băiat bun… Hai că o scoatem noi la capăt.
Omul trecuse și prin alte încercări, mă văzuse că eram speriată de moarte, așa că mă încuraja. Și s-a și ținut de cuvînt. A făcut el poze cît am stat eu de vorbă cu subiecții.
Mi-aduc aminte că am intrat pe poarta mare de fier. Nu știu cînt am stat acolo, mi s-a părut că timpul se oprise în loc, iar eu încercam să mă port normal. În atelierul de tîmplărie mirosea a lemn crud și a curat. Băieții, un grup gălăgios de vreo 20 de adolescenți, păreau că se bucură că cineva a venit să le asculte istoriile de viață agitată. Îi întrebam cîte ceva și ei nu se mai opreau. Optimismul li se măsura în cîte luni/ani mai au pînă la eliberare. Învățaseră cîte o meserie, făcuseră și școală, și asta le dădea șanse mai mari în viața de după detenție.
Era prima dată cînd ascultam live poveștile extrem de triste ale unor tineri care făcuseră tot felul de prostii: tîlhăriseră, spărseseră case, își omorîseră un bunic, un părinte sau un prieten.
M-au urmărit mult timp ochii albaștri, mari, de-o candoare fără margini ai unui puști, Florin. Și m-am gîndit de-atunci de multe ori la ce mi-a povestit în ziua aia. El avea istoria cea mai complicată. Zicea că n-a vrut să-și omoare bunicul pe care îl iubea enorm și care îl crescuse cu greu. Spera că va scăpa la recurs. Ceasul și verigheta i-o furase, asta recunoștea. După aia susținea că l-ar fi împins, omul s-ar lovit la cap și gata, dus a fost.
Mă uitam la el fascinată. Cînd i-au apărut și două lacrimi pe obraz eram terminată. Chipul ăla de înger ar fi putut să convingă și-o piatră că are dreptate. Îl citisem însă pe Dostoievski și asta m-ar fi putut ajuta. Cînd am plecat, am întreabat-o pe doamna care se ocupa de reintegrare care era varianta oficială a cazului lui: lovire repetată cu un corp dur. Am simțit atunci pe propria-mi piele că jurnalistul trebuie să poată să spună o poveste fără să-și judece personajele. Sau să se lase impresionat de ele. E o luptă pe viață și pe moarte. Spui varianta ta de poveste sau pe a lor?
Și asta chiar dacă niște ochi albaștri, imenși, te urmăresc mult timp după ce reportajul a fost scris și publicat.
P.S.: Am răscolit toată casa în încercarea de a găsi revista. Aș fi vrut să pot reciti peste ani reportajul. Habar n-am cum a ieșit și în ce fel am decupat realitatea acelei zile, dar știu că experiența din spatele lui a fost importantă.
