Curajul: între amenințare și frică
Trebuie să spun din capul locului că nu sînt un om al conflictelor. Tensiunile mă consumă îngrozitor, sufăr ca un cîine, somatizez orice ceartă tîmpită, așa că evit cît pot să ies cu pieptul dezgolit în bătălii și să pun gaz pe foc. Încerc mai degrabă să le domolesc. Sau rup definitiv pisica fără să mai trec prin bolgiile confruntărilor, despre care cred că lasă întotdeauna în urma lor un zaț greu și otrăvitor. Practic mai degrabă un fel de „împăciuitorism”, vorba domnului Cosașu. Nu știu dacă e bine sau e rău și dacă asta e calea de urmat în rezolvarea situațiilor tensionate, dar pînă una alta, așa funcționez în viața civilă.
În cea profesională, legată de scris, nu m-am menajat niciodată. N-am lustruit nici o tinichea pentru a ieși bine. Am plecat mereu de la premisa că trebuie să fii onest cu tine ca să poți să fii și cu ceilalți. Mi-am apărat ideile, opțiunile. Nu-mi pun problema dacă sînt un scriitor curajos sau nu, ci încerc să-mi fac treaba cît pot de bine.
Am citit zilele astea nenumărate texte legate de libertatea presei, de puterea ei, de cine și cît poți să rîzi, pînă unde și în ce condiții. Mi-am dat seama că subiectul discuției e, de fapt: cum ne raportăm la frică și în ce relații sîntem cu ea? Cît de tare ne intră în suflete și în minte? Răspunsurile, date așa, la perete, în timp ce butonăm telefoanele mobile în încercarea de a vedea ce s-a mai întîmplat la Paris, dacă atacatorii au fost prinși, dacă au mai apărut victime, n-au cum să fie altfel decît emoționale. Oricare dintre noi se pune ușor în pielea victimelor.
Mă gîndesc acum cît se poate de uman la cei din redacția Charlie Hebdo, cum am făcut-o și în alte condiții – la Roberto Saviano, la Rushdie și la atîția alți autori cunoscuți sau necunoscuți – care au trăit și trăiesc cu amenințarea reală și înfricoșătoare sub pernă. Și pot să scrie, să deseneze și să-și continue lupta, îmblînzindu-și zi de zi frica. Pentru că simt că, de la un punct încolo, nu mai există cale de întors. Dar atitudinea asta nu e la îndemînă. Chiar deloc, aș zice.
Să discuți despre corzi întinse prea tare în ceea ce se publica în Charlie Hebdo și despre subiectul tabu, religia, mi se pare trist. Poate ar fi mai bine să acceptăm că există pe lume oameni curajoși, pe care sperieturile nu-i amorțesc, ci, din contră, îi inspiră și le ascut dinții.
Oricine a scris vreodată știe că n-are cum să-i mulțumești pe toți cei care te citesc. Unii îți vor sări la beregată dintr-un motiv pe care n-ai putea niciodată să-l anticipezi. Cel mai nevinovat text poate să te căptușească cu un „apucat” care o va lua personal și va avea senzația că i-ai făcut rău intenționat. Și că va trebui să plătești pentru asta.
În urmă cu trei-patru ani, timp de vreo două luni, am primit, aproape seară de seară, niște telefoane ciudate. Vocile erau cînd de femeie, cînd de bărbat. Înjurăturile și amenințările – constante. Păreau să pornească de la un text. Mi-am dat seama în timp de asta. Nu înseamnă că mi-ar fi căzut imediat fisa și de la ce anume mi se trage. Am recapitulat. Am recitit tot ce scrisesem în ultimul an. Prin eliminare, nu putea fi vorba decît despre o cronică TV, publicată într-o revistă online. În care, desigur, povesteam ironic despre un reportaj halucinant. Asta fusese tot. Dar cineva dăduse, probabil, peste textul meu și pentru producătoarea respectivă nu ieșise bine. Răspundeam de fiecare dată la telefon pentru că îmi doream să înțeleg. Dacă mă întorceam seara acasă, grăbeam pasul și mă și uitam în spate la vreo mașină care mi se părea că se apropie prea mult de mine. Mă căptușisem cu un fel ciudat de neliniște. Povestea s-a terminat într-o seară de revelion, cînd mă îmbrăcam să plec, și am primit ultimul telefon: „Îți doresc să mori!”. Mi-aduc aminte că am rîs cu prietenii, am vorbit vrute și nevrute la petrecerea la care mă dusesem, dar nu mă puteam scutura de vocea aceea care îmi rămăsese înșurubată în minte.
Așa cum ziceam, la ruleta rusească se joacă doar curajul și frica. Chapeau bas pentru cei mai curajoși dintre noi!
