Prietenia şi alte animale de casă
Am idealizat întotdeauna prietenia. Giorgi, fetiţa negricioasă, cu patru ani mai mare decît mine, care sărea gardul zi de zi să vină şi să se joace cu mine, plătea uneori scump aceste escapade. De multe ori maică-sa o snopea în bătaie cînd se întorcea de la serviciu, pentru că-şi neglija temele şi treburile casei. Cred că eu aveam vreo şase ani, ea 10, cînd mi-a spus serioasă: „să ştii că aş intra şi-n foc pentru tine”. Nu ştiu de unde auzise expresia, dar pe mine m-a lăsat cu gura căscată. Mă uitam la ea, mi-era dragă, dar ceva mă speriase în vocea cu care rostise acea frază. Şi mi-am tot imaginat-o în faţa unui foc cît ea de mare, cum îşi ia rămas-bun de la mine şi se lasă cuprinsă de vîlvătaie. Am rezistat cît am rezistat şi după aia am făcut-o să-mi promită şi să jure că nu va face niciodată una ca asta. Pentru nimeni. Nu-mi dau seama exact ce m-a speriat: ataşamentul ei total sau gîndul că aş putea să n-o mai văd niciodată. Am tot căutat răspunsuri şi am scris o carte, unde ea e un personaj important. A fost forma mea de a-mi recupera prietena din copilărie şi de a-i face dreptate peste ani.
Ne întîlnim uneori cînd mă duc la ai mei şi, în continuare simt cum i se luminează faţa cînd mă vede. Nu mai contează că nu prea avem ce să ne spunem. Eu ştiu că ea chiar ar fi intrat în foc pentru mine şi nici măcar n-ar fi schiţat nici un gest de părere de rău.
La un moment dat am citit Epopeea lui Ghilgameş şi iarăşi mi s-a părut că prietenia e una dintre cele mai fascinante poveşti. De alegere, de încredere, de solidaritate. Cu Vasi, colega mea de bancă din liceu, am parcurs acesi ani ai adolescenţei împărţindu-i frăţeşte. Ne-am pierdut pe drum, dar încă mă gîndesc uneori la ea şi la ce-o mai face.
La facultate relaţiile dintre oameni se schimbă. M-am ataşat mai greu, dar cînd s-a întîmplat, am ştiut că prieteniile vor fi de cursă lungă. Îţi iei adio de la ce ai fost şi începi să plămădeşti, la început stîngaci, după aceea din ce în ce mai expresiv, adultul care va honări mai tîrziu prin lume. Şi nimeni n-are chef să plece la drum singur. Necunoscutul e plin de pericole. Te îndrăgosteşti, suferi, rîzi ca apucatul, ai emoţii, cunoşti oameni, te dezamăgesc pentru că îţi dai seama că nu sînt pentru tine, cauţi, ai toate posibilităţile, o iei pe o potecă deşi alte douăzeci ţi se oferă pe tavă. Şi topeşti totul în coca prieteniilor care supravieţuiesc tuturor acestor condiţii meteo cînd favorabile, cînd dezastroase.
Nu cred că prieteniile adevărate sînt nişte fire întinse. Pot deveni corzi de suţinere în momente delicate. Aţă de papiotă în cele calme. Sfori încîlcite, cu noduri, în cele tensionate.
Te schimbi, te contorsionezi, ţi se întîmplă tot felul de lucruri în viaţă, ajungi să-l cunoşti pe celălalt cel puţin la fel de bine ca pe tine. Într-o zi ţi-e drag, în alta te enervează de moarte. Îţi spune uneori exact ce nu vrei să auzi, se duce exact unde i-ai spus că e pericolul mai mare, dar astea sînt regulile şi nu le poţi schimba din mers. Dar sentimentul acela cald şi bun că poţi suna pe cineva la orice oră din zi şi din noapte merită tot acest ping-pong sentimental. O să te înţeleagă şi îşi va face timp să te întrebe dacă ai mîncat, dacă ţi-e mai bine azi şi te va aşteapta la un pahar de vin fără să se uite la ceas pentru că vrea să-l bea cu tine şi cu nimeni altcineva. Şi o dată ce şi tu şi celălalt ştiţi asta, prietenia voastră poate salva lumea. Sau ce a mai rămas bun din ea.
M-am întrebat apoi ce sacrificii trebuie să faci de dragul prieteniei. Şi dacă relaţiile lungi şi intimitatea pe care o aduc cu ele te mai lasă să respiri normal. Îţi mai dai seama pînă unde eşti tu şi care e punctul din care începe celălalt? Şi am mai scris o carte.
Aşadar, am fost destul de ocupată să mă lămuresc care e dinamica afecţiunii şi am întors povestea cu prietenia pe toate părţile. De avut am, în medie, cam doi prieteni pentru fiecare deceniu de viaţă. Acum, cînd mă uit în urmă, mi se pare un număr just. Iar cînd mă gîndesc la oamenii cu care fac această călătorie mă simt norocoasă.
