Bucureștiul meu
Bucureștiul e orașul meu adoptiv de mai bine de o jumătate de viață. Nu mă mai văd trăind în altă parte pentru perioade lungi de timp. O fi slăbiciune sau obișnuință, nu-mi mai bat capul cu asta. “Acasă” e un cuvînt pe care mi l-am asumat greu. În prima mea viață bucureșteană am locuit în tot felul de locuri. Cămăruța din studenție, cît o chilie, pe care mi-am amenajat-o într-o debara din fostul Hotel Tranzit, mi-a fost spațiul cel mai familiar în prima etapă bucureșteană a vieții. Cinci ani de zile mi-a fost o frică de moarte că, după vacanța de vară petrecută la ai mei, o să mă întorc la facultate și n-o să mai am unde să mă cazez, pentru că locul meu din căminul ăla nenorocit (care acum o ruină hidoasă) a dispărut fără urmă. Mă atașasem de cochilia mea și basta.
Pe Calea Victoriei și prin Lipscaniul părăginit, misterios și insalubru, am hălăduit de nenumărate ori pînă în creierii nopților. Simțeam cumva că acelea vor fi drumurile care o să mă lege definitiv și cu fire groase de București. Și nu m-am înșelat. Au urmat Militari, Lizeanu, Grădina Icoanei - foi de ceapă ale unei povești de amor cu năbădăi.
Ca orice îndrăgostit din lumea asta nu mă mai întreb dacă Bucureștiul e un oraș frumos, urît, prietenos sau, din contră, isteric și cu toane. Am ajuns să-l cunosc bine și să-i semăn. Nu mi se pare puțin că, după atîția ani de coviețuire, încă mi se face dor de cîte o străduță pe care lumina cade perfect la amiază, de un zid înverzit sau de o casă cu ferestre mari și cu grădină umbroasă în care lenevesc pisici moi și tărcate.
Mă încăpățînez în continuare să merg mult pe jos și să nu-mi fie frică de cutremure. Îmi zic de fiecare dată: “Dacă nu te gîndești la un lucru, îl ții departe și nu se mai întîmplă.”
Bulinele roșii de pe clădirile din orașul ăsta sînt niște inimi bolnave. La prima zgîlțîitură serioasă, Bucureștiul meu se va duce dracului. Pînă atunci, însă, îmi doresc să-i descopăr cotloanele.
Locuiesc la etajul patru al unui bloc și, văzut de pe acoperișul meu, orașul pare un joc de lego care încă mă fascinează. De fiecare dată cînd îmi ud florile privirea mi se pierde prinde clădirile asimetrice și dezordonate. Ieri noapte mirosul de tei explodase. Pusese stăpînire pe somnul oamenilor. Stropite de ploaie și amețite de un miros dulceag, străzile din centru căpătaseră acel aer ireal care mă înduioșează.
În ultima vreme am umblat cam năucă prin lume și n-am fost prea atentă la detalii. Aseară cînd mă întorceam acasă pur și simplu mi-am reamintit de ce vreau să-mi cultiv grădina aici și nu în altă parte.
