Sînt cît se poate de sigură că nu există nici un alt eveniment cultural despre care să fi scris la fel de mult şi de constant ca despre Festivalul Internaţional de Film Transilvania. Am ajuns la Cluj la ediţia a doua, iar anul acesta s-a încheiat cea de-a treisprezecea.
E perioada aceea din an cînd începe să se simtă în aer neliniștea examenelor. Am trecut zilele trecute pe lîngă Școala Centrală și mulțimea fremătătoare de elevi și de părinți mi-a stîrnit amintiri.
Despărţirile sînt nişte morţi cu personaje vii. Mi-a fost frică de ele de cînd mă ştiu. Numai gîndul că e posibil să ajung în acel punct al poveştii cînd omul cel mai apropiat de pe pămînt începe – uşor, uşor – să se îndepărteze, să-şi piardă consistenţa, mi-a dat fiori.
De cînd mă știu mă atașez de locurile în care ies. Nu le-aș schimba nici moartă, pentru că nu-mi vine să experimentez la întîmplare. Îi înțeleg perfect pe cei care și-au băut cafeaua în același loc o viață întreagă.
Ca în fiecare primăvară, de opt ani încoace, pe 23 mai va avea loc, în Bucureşti, Noaptea albă a Galeriilor. Nu seamănă cu populara Noapte a Muzeelor. E mai degrabă genul de eveniment trendy, aşa cum sînt peste tot în marile oraşe ale lumii, şi la care se ia pulsul scenei de artă contemporană.
Am auzit despre cartea lui Andrew Solomon la New York, în 2011, cînd am fost la New Literature from Europe, la invitația Corinei Șuteu, directoarea de atunci a ICR New York. Tot Corina mi-a și vorbit într-o după-amiază despre această carte fascinantă și despre autorul ei, el însuși un personaj.
Acesta ar putea fi un motto bun pentru numărul tematic de acum. Aşa că vă propun o călătorie sentimentală şi nostalgică în lumea copilăriei, a divelor şi a şlagărelor de muzică uşoară care se auzeau la Radio şi la TV în anii ’70-’80. Toţi ştiam aceleaşi cîntece, viaţa dinainte de ’89 avea, în mare, un fond sonor unic.
Nu mai știu cum mi-a venit ideea să fac un dosar despre divele anilor ’80. S-ar putea să fi existat un plan mai vechi, de pe vremea cînd făceam Republik, dar nu pot să bag mîna în foc. Mi-am dat seama că odată intrată în povestea cu muzica ușoară românească, am recuperat o bucată dintr-o istorie personală cumva blurată.
Asta se întîmplă în mod curent – de curînd a fost închis blogul lui Navalny, al lui Kasparov. Ziarul Ezhednevnyj Zhurnal a fost şi el declarat indezirabil şi trecut pe lista neagră. Pretextul: i s-a luat un interviu unui politician de dreapta din Ucraina, care e considerat duşman. Iar interviul e, implicit, un act de trădare.
Mă raportez la Facebook ca la o lume paralelă. Utilă, impresionată, dar străină. S-ar putea să mă fi izolat cu bună știință și tentaculele mele comunicaționale să fie ușor atrofiate pentru standardele vremurilor noastre. Dar deocamdată funcționez așa. Dacă vreau să mă văd cu cineva îmi dau o întîlnire.
În redacție, proporția e așa: cei care nu avem carnet de conducere sîntem mai mulți decît cei care au. Unora dintre noi ne-a trecut prin cap să facem școala. În situația asta sînt eu (care am terminat-o) și încă un coleg care a început-o de curînd.
Cel mai nou film al lui Nae Caranfil, Closer to the Moon, a avut premiera de curînd. Mi-aş dori ca acest interviu să vă convingă să mergeţi să-l vedeţi la cinema. E o dramă romantică jucată de actori străini, surprinzătoare şi impresionantă.
M-a emoțioant un articol citit la un moment dat în care se vorbea despre adictivitatea extremă a celor care le scriu producătorilor că sînt grav bolnavi, nu mai au mult de trăit, dar vor să știe ce se întîmplă pînă la urmă cu eroii serialului lor preferat și îndelung urmărit.
M-am reîntors la Madrid după cinci ani. De data asta singură. Am hălăduit de atunci prin o grămadă de locuri. Cînd am ajuns prima dată pe Grand Via, ni s-a părut că ar avea un aer newyorkez. Dar nu fuseserăm încă acolo, aveam o imagine din poze, cumva formatată.
Am tot citit știrile din ultimele zile, anchete peste anchete, legate de fata disparută și regăsită după ce și-a petrecut două nopți la mînăstirea Schitul Rarău. Și mi-am amintit de povestea pe care am trăit-o eu însămi la 17 ani. Seamănă pe undeva cu a Iuliei Ionescu.
Opt păreri critice despre filmele anului trecut – dacă vă conving şi nu le-aţi văzut încă, recuperaţi-le în 2014. Invitaţilor mei nu le-am propus un clasament, ci să aleagă cel mai bun film românesc şi străin al anului.
1990. Eram în clasa a IX-a, cînd profesorul nostru de română ne-a încolonat şi ne-a dus pe toţi la cinematograful Victoria din Tîrgu-Jiu, la De ce trag clopotele, Mitică?. Parcă îl aud: „O clasă de filologie n-are voie să nu vadă filmul ăsta.“
Festivalul de Film de la Salonic s-a desfăşurat în perioada 1-10 noiembrie. Am fost acolo, am bătut oraşul în lung şi-n lat, am stat la rînd la bilete, ne-am bucurat de filme de atmosferă. Aşadar, un puzzle jurnalistic al ediţiei cu numărul 54.
Încă mai cred că adolescenţa e vîrsta cea mai tulbure, mai bulversantă şi mai pe muchie de cuţit dintre toate. Nu ştii ce e cu tine, nici cine eşti, nici ce-ţi doreşti. Trăieşti totul cu un dramatism întotdeauna pus în scenă cu multe focuri de artificii.
Primul său rol a fost în Marfa şi banii – debutul lui Cristi Puiu şi filmul care a deschis o nouă epocă în cinema-ul românesc. Au urmat rolurile din Occident şi Amintiri din Epoca de Aur. În Love Building, care are premiera pe 13 septembrie, revine în cinema în rolul unui trainer care îi asistă pe cei care au probleme în cuplu.
De cînd ne ştim, facem slalom printre interdicţii. Parcă ne-am naşte cu un sac care trebuie umplut cu o serie impresionantă de nu-uri. Cele venite de acasă, de la şcoală, de la cei care ne reglementează în fel şi chip vieţile.
Părinţii mei s-au cunoscut în vara de dinaintea clasei a XI-a. Aveau amîndoi 17 ani. Au ajuns la starea civilă, la insistenţele lui, cînd încă nu împliniseră vîrsta legală, aşa că funcţionara le-a zis că trebuie să mai aştepte cîteva luni. Mamei i-a sugerat că n-ar fi rău să se mai gîndească şi să nu se arunce cu capul înainte.
Ani de zile, în fiecare vară şi iarnă, plecam cu bunica la rudele din Ardeal. Schimbam trei trenuri, ne pierdeam timpul dintre legături prin săli de aşteptare mizere. Mirosea a mîncare, a blană de oaie, dar nu-mi aduc aminte ca cineva să fi vorbit tare.
„Un obiect are valoare în momentul în care are o poveste. Cu cît are mai multe poveşti, cu atît e mai valoros. Am mai povestit eu despre o doamnă care mi-a arătat, la un moment dat, un pat de alamă, zicîndu-mi: «Uite, în patul acesta m-a născut mama, am dormit toată viaţa în el şi o să mor în el.»“ (Irina Nicolau)
Despre casa criticului de artă Aurelia Mocanu am auzit, de-a lungul timpului, tot felul de poveşti. N-am fost niciodată la ea, dar mi-am imaginat-o în fel şi chip, în funcţie de ochiul celui care mi-o povestea.
Preşedintele juriului la Festivalul de film de la Cannes va fi anul acesta regizorul american Steven Spielberg, iar filmul care va deschide cea de-a 66 ediţie este The Great Gatsby, regizat de australianul Baz Luhrmann, cu Leonardo DiCaprio în rolul principal.
La examenul de admitere am venit singură. Eram o fată dintre miile care visau, la jumătatea anilor ’90, să fie studente la Bucureşti. Timp de o săptămînă am locuit în Colentina, în apartamentul unor prieteni de familie. În fiecare dimineaţă plecam spre Universitate la 7 fără douăzeci.
Marian Crişan a cîştigat premiul Palme d’Or, în 2008, pentru scurtmetrajul Megatron. Primul său lungmetraj, Morgen, spunea povestea profund umană şi emoţionantă a unui emigrant şi a salvatorului său. Rocker, cel mai nou film pe care îl semnează, are premiera pe 22 februarie.
Am plecat spre Praga – după 12 ani de cînd ajunsesem prima dată – pentru a lua parte la vizionarea de presă a celei mai ambiţioase producţii originale HBO Europe, făcută în Cehia, Burning Bush. Ştiam că povestea porneşte de la gestul din 16 ianuarie 1969 al lui Jan Palach, studentul care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas, şi care a murit trei zile mai tîrziu la spital.
Am învăţat să merg pe o bicicletă cu roţi ajutătoare. Cînd am început să-mi menţin echilibrul, ele au dispărut. Cu preţul unor julituri la picioare, am reuşit să devin biciclistă, să ies pe trotuarul din faţa casei şi să fac ture pînă se întuneca de-a binelea.
E genul de actriţă pe care trebuie neapărat s-o vezi pe scenă ca s-o descoperi cu adevărat. Caută, experimentează, ştie ce-şi doreşte. E exigentă cu ea însăşi şi incomodă pentru că spune apăsat ce gîndeşte. Nu face nişte roluri, ci le trăieşte.
Cînd ai mei aveau 40 de ani, eu aveam 20. Acum mă uit în jur şi văd în parc mame – majoritatea trecute de 35 de ani – cu copii foarte mici. Nu se întîmplă numai la noi, e o tendinţă înregistrată de sociologi în mai toate ţările europene.
Am plecat spre Festivalul de Film de la Morelia cu un ghid răsfoit în grabă şi avînd în minte poveştile lui Mihai Chirilov, care fusese de mai multe ori acolo. Mai trecusem Oceanul, dar de data asta pămîntul s-a învîrtit, la propriu, mult mai mult pentru mine.
Intru în sala de gimnastică și prind o bucată dintr-o discuție despre Mircea Cărtărescu. E ultimul loc în care m-aș fi așteptat să se vorbească despre el. O doamnă drăguță, de altfel, spune că scrie bine, dar nu-i e deloc simpatic omul.
În vara lui 1989 intrasem la liceu, la o clasă de filologie-istorie. În decembrie, cînd a venit Revoluţia, în afară de uniformă, garderoba mea mai cuprindea cîteva piese de rezistenţă: o pereche de reiaţi negri, un pulover tricotat, o pereche de cizme roşii, din piele adevărată, îmblănite, pentru care stătusem la o coadă infernală şi fusesem pe punctul de a fi linşată.
Cîndva, în adolescenţă, am găsit o carte cu un titlu banal, pe care nu mai ştiu de ce am cumpărat-o: Bucuria lucrurilor mici. Nu cred s-o fi citit vreodată. La urma urmei, ce tînăr se împiedică de mărunţişuri, ce să facă cu ele?
Sînt o autoare care a publicat trei cărţi în România. Am avut mai multe lecturi publice în străinătate decît în ţară. Şi asta pentru că nici o altă instituţie publică de la noi, în afară de Institutul Cultural Român sub managementul lui Horia-Roman Patapievici şi a echipei sale, nu ştie de existenţa mea şi a altor zeci, poate sute, de artişti contemporani.
În perioada 1-10 iunie se va desfăşura la Cluj cea de-a XI-a ediţie a Festivalului de Film Transilvania. Despre cum a început, a crescut şi ce ne pregăteşte pentru anul acesta TIFF-ul, am vorbit cu directorul artistic al festivalului.
Bunica mea, dacă ar mai trăi, cred că s-ar simţi răzbunată să audă ce temă mi-am ales. Şi asta pentru că, pe vremea cînd ea era stăpîna oalelor, a cratiţelor, a tigăilor, a cuţitelor din bucătăria noastră, mie nu-mi era foame niciodată. N-aş şti să spun cîte ore din viaţa ei de 80 de ani şi le-o fi petrecut învîrtind cu o lingură de lemn sau cu o paletă în cel puţin două feluri de mîncare.
David seamănă puțin cu Peter Pan. E un băiețel șaten-roșcat, cu cîțiva pistrui pe nas. Cișmigiul e făcut dintr-o alee-două alei. Un copac-doi copaci. Feminin-masculin. M-I-H-A-I-L. Treisprezece statui. Unde e bunicul? Vreau să alerg. Unde e broasca fîntînă? Mergem la un ceas mare. Ce culoare are leagănul? Vreau să mă dau tare. Pun nisip în sticlă.
BUCUREŞTI IFF a început. L-am întrebat pe directorul artistic ce filme au pregătit pentru această a 8-a ediţie a Festivalului. Nu sînt puţine, aşa că rezervaţi-vă weekendul pentru mers la cinema.
În 1993, Alex. Leo Şerban făcea un dosar în care se întreba cum mai stăm cu plictiseala: „«Despre plictiseală? Pe nişte vremuri ca astea?... Curat frivolitate!» Întîi că remarca de mai sus este, ea însăşi, de o mare plictiseală. Apoi, nu ne-am propus să reabilităm plictisul: ar fi fost o întreprindere vană şi vanitoasă.
A jucat în mai toate filmele româneşti ale noului val. Chiar dacă n-a avut încă un rol principal, Clara Vodă e o prezenţă puternică şi charismatică pe ecran. N-ai cum să n-o remarci şi să n-o admiri. Cu siguranţă este una dintre cele mai importante actriţe de cinema de la noi.
N-o să vă ascund: sînt singura din familia mea care a zburat peste Ocean. M-au sunat mama și mătușa în seara de dinaintea plecării să-mi spună drum bun și m-au rugat, neliniștite, să dau neapărat un semn cînd ajung. Îndepărtatul New York, la care am visat mult timp cu ochii deschiși, și pe care îl știam din atîtea cărți și filme, mă aștepta.
Una dintre întrebările pe care le primesc cel mai des e „dacă personajul cutare a existat sau nu în realitate?“. Ce să răspund? Că el seamănă cu nişte oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat? S-ar putea să fie prea puţin. Şi dacă despre model nu pot să spun la ce adresă locuieşte, ce număr de telefon are, totul devine confuz…
Dacă n-aş fi locuit o lună la Berlin, probabil că n-aş fi ales niciodată o temă ca aceasta. Şi nu mi-aş fi propus să aflu ce anume păstrăm, reciclăm, recontextualizăm din ziua de ieri. Altfel spus, din istoria mai mult sau mai puţin recentă. Şi, mai ales, cum anume o facem.
"Un scandal relativ mare a fost în perioada în care aveam concerte la Teatrul Mic, în formula Nicu Alifantis, eu, Paul Ciuci, Ciulică Marcovici, Mihai Farcaş. Şi cîntam şi „Şeherezada“. La un moment dat însă, la unul dintre spectacole, a apărut în public Adrian Păunescu, întovărăşit, desigur, de securişti."
Le Nouvel Observateur publică un articol în care prima soție a lui Boris Vian, Michelle Vian, astăzi în vîrstă de 91 de ani, vorbește despre viața lor împreună (s-au căsătorit în 1941 și au divorțat în 1952).
"The Monster Show of Monsters e o expoziție de Halloween. Simplu. Dar sperăm că am reușit nu doar să punem niște lucrări pe pereți, ci am creat o atmosferă pornind de la felul în care e aranjat și iluminat spațiul, la soundtrack, la proiecțiile de filme cheesy horror din anii ‘80. "
