Mexicul meu cît o boabă de năut

Publicat în Dilema Veche nr. 458 din 22-28 noiembrie 2012
Mexicul meu cît o boabă de năut jpeg

Am plecat spre Festivalul de Film de la Morelia cu un ghid răsfoit în grabă şi avînd în minte poveştile lui Mihai Chirilov, care fusese de mai multe ori acolo. Mai trecusem Oceanul, dar de data asta pămîntul s-a învîrtit, la propriu, mult mai mult pentru mine.

După douăzeci de ore în care timpul petrecut în avioane şi aeroporturi se suspendă şi doar amorţelile spatelui şi ale picioarelor le mai simţi cu adevărat, am aterizat în Ciudad de Mexico. Văzut de sus, acest oraş mamut, în care trăiesc 20 de milioane de suflete, îţi ia ochii şi îţi taie răsuflarea. Nu există margini pe care ochiul să le poată percepe.

Odată debarcat, controlul e strict. Doamna milităroasă de la ghişeu ne întreabă de mai multe ori unde mergem, cît stăm, unde ne cazăm etc. Pînă la urmă ne lasă în pace, nu înainte de a ne spune să avem grijă ca de ochii din cap de formularul pe care ni l-a înmînat. O maşină ne ia de la aeroport şi ne duce direct la hotelul futurist unde urma să stăm o singură noapte. „Urcaţi, vă rog, la etajul 24“, ne îndrumă recepţionera. Şi a părut că liftul ne-a teleportat acolo în mai puţin de două secunde. Odată ce-am deschis uşa, priveliştea halucinantă a unui lego orbitor pe care un copil din altă galaxie îl construise a năvălit în cameră prin pereţii din sticlă. M-am trezit noaptea de cîteva ori doar ca să mă asigur că imaginea cu care adormisem în minte era la locul ei.

Morelia

Primul lucru pe care îl vezi pe şoselele mexicane sînt maşinile mari, americane, şi o aglomeraţie de dughene, cu firme pictate în fel şi chip şi băieţi cu steaguri roşii în mîini care îţi fac semne disperate să opreşti şi să mănînci acolo. Poţi s-o faci doar pe propria-ţi răspundere.

În goana maşinii văd o combinaţie de măreţie, căci în zare se zăreşte lanţul de munţi vulcanici Sierra Nevada, şi de sărăcie veselă, hedonistă. Cactuşi imenşi se iţesc pe marginea drumului, iar feţele celor care călătoresc în spatele camionetelor par senine în bătăia vîntului. Pe marginea drumului apare la fiecare pas cîte un vînzător ambulant de coşuri împletite sau de mîncare. Habar n-am ce se ascunde în tulumbele de aluminiu cu capac pe care băiatul negricios le împinge spre autobuzul rablagit care s-a oprit pentru o pauză.

Morelia se află la o distanţă de 300 de km de capitală. Străzile înguste şi aglomerate, flancate de celebrele ziduri din piatră rozalie, au ceva prietenos şi tihnit. Nu e un oraş turistic, deci nimeni nu vrea să demonstreze nimic. Viaţa curge năuc, lumea mişună pe trotuare sau în sutele de broscuţe Volkswagen rămase parcă din scenografia unui film de epocă. Sînt multe şi colorate, înţeleg că s-au fabricat într-o vreme în Mexic, aşa că există o legătură de suflet între oamenii de aici şi modelul aceasta. Cine n-are maşină proprie, merge cu „colectivo“, microbuzele maxi taxi, care fac legătura între cartierele oraşului.

Clădirea Hotelului De la Soledad are 400 de ani şi aerul unei mînăstiri de maici. Aflu că a fost, de fapt, han. Grădina interioară, cu palmieri şi nenumărate flori, rămîne locul cel mai frumos în care mi-am băut vreodată cafeaua. Dacă ar fi să trăiesc două vieţi, aş vrea să mă reîntorc acolo.

Din primul moment, ceva m-a făcut să mă gîndesc la atmosfera din Casablanca. În dimineaţa în care s-a auzit în surdină şi muzica melancolică din film, m-am simţit şi mai dezorientată. Mă uitam la chelnerul meu preferat, cel mai în vîrstă dintre ei, şi la faţa lui creolă, cu trăsături puternice, dar cu mişcări domoale şi elegante, şi nu reuşeam să mă decid: mai vreau un suc de mango sau unul de papaya? Cum să fac o alegere atît de concretă cînd nu mai ştiam unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea? La mesele vecine apar tot felul de feţe noi, toţi sînt invitaţi la acelaşi Festival de Film de la Morelia, care anul acesta a ajuns la ediţia cu numărul 10.

Atmosfera de tîrg, de bîlci, de fiesta am simţit-o mai peste tot. E incredibil cum toată lumea ronţăie ceva pe stradă sau vinde ceva de mîncare. Pieţele sînt aglomerate. Timp de o săptămînă, elevii şi studenţii au protestat în centrul Moreliei. S-a oprit circulaţia, s-a cîntat şi s-a dansat în mijlocul străzii. S-au făcut scenete despre mai vechile manifestaţii violente. Poliţiştii zîmbeau de pe margine, dar după felul în care umblă cu mitralierele la vedere în maşini deschise, e clar că nu e o idee bună să ai de-a face cu ei.

În Mexic am văzut mulţi copii mici, şi doar vreo două cărucioare. Pot să bag mîna în foc că era vorba despre străini, cărora obiceiul locului de a-i purta pe cei mici în braţe, acoperiţi cu cîte o pătură groasă, făcută dintr-un fel de molton, nu li s-a părut o soluţie confortabilă.

Personaje

Prima persoană pe care o întîlnim e Lucila Moctezuma, un spiriduş mexican care trăieşte la New York şi care ne-a avut pe inventar pe toată durata festivalului. Din prima seară mergem la o cină la Restaurantul Casino din centrul oraşului, iar gazdele noastre ne învaţă cum se bea o tequila bandera, cu sangrita şi limon, colorată aşadar în culorile drapelui mexican: roşu, alb şi verde. Limbile ni se dezleagă, ne împrietenim, vorbim despre filme, Mexic, TIFF, Dracula şi România. Mîncăm la recomandarea lui Pepe (José Quintanilla, de la Festivalul Guadalajara), care e de-o bonomie debordantă, sopa Tarasca şi salată cu flori de cactus caramelizate. Ni se face o poftă nebună numai cînd îl auzim citind şi explicînd felurile necunoscute de mîncare. Începem să simţim cu propriile papile gustul dulce-sărat-picant al Mexicului. Aromele sînt tari, mîncărurile pişcă şi trebuie topite cu mescal, margarita sau cu bere Victoria, adusă în sticle mici, dar, obligatoriu, de fiecare dată în pereche.

Pe Daniela Michel, directoarea festivalului, am cunoscut-o la Cluj şi o reîntîlnim în a doua seară la o cină festivă. E o figură luminoasă, are un aer nobiliar, discret, şi îi strălucesc ochii de fiecare dată cînd îşi prezintă invitaţii.

Lumea festivalurilor de film e făcută din petice de locuri îndepărtate, din pasiuni cinematografice, din cuvinte spuse în multe limbi, din mii de zîmbete, cărţi de vizită şi un flux mare de informaţii.

Cu Lucila şi membrii juriului secţiunii de documentare a Festivalului – ucrainianca Naomi Uman, americanul David Wilson şi barcelonez-ul Josetxo Cerdan Los Arcos – am fost într-o excursie de-o zi la Patzcuaro, un orăşel din apropierea Moreliei. Un tîrg colorat şi zumzăitor, care are un vechi teatru cu o sală mare, decorată spectaculos, care funcţionează acum ca cinematograf, după ce a fost renovată prin implicarea celor de Festivalul de film. Popasul la rancho La mesa, cu priveliştea lui spre lacul în jurul căruia e construit oraşul şi cu cele două insule de pe apă, are un aer perfect de carte poştală. Tacos-ul de aici, cu carnea lui uscată şi mai subţire decît o coală de hîrtie, ne-a făcut să golim în timp record platourile generoase.

Filme şi regizori

La Festivalul de la Morelia filmele şi regizorii lor sînt marile vedete. Sălile sînt pline, se stă la cozi şi spectatorii îşi aplaudă compatrioţii. De altfel, oricîte filme străine ar fi în program, competiţiile sînt exclusiv mexicane. E o formă de a promova cinema-ul autohton, de a da o şansă regizorilor tineri de a-şi arăta filmele la ei acasă. De exemplu, venirea lui Carlos Reygadas şi proiecţia cu cîştigătorul de la Cannes de anul acesta pentru regie, Post Tenebras Lux, s-a lăsat cu covor roşu, aplauze lungi şi ovaţii.

Dintre titlurile mexicane aş aminti Restos, un film despre iubiri imposibile, şi cîştigătorul trofeului, No quiero dormir sola, al regizoarei Natalia Beristáin Egurolla, o poveste despre felul în care viaţa unei tinere femei se schimbă în momentul în care trebuie să aibă grijă de bunica ei cu care nu avusese nici un fel de relaţie afectivă înainte.

Filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, a fost de asemenea invitat în festival, iar cele două actriţe principale, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, au avut întîlniri şi discuţii cu publicul. Simpaticul György Pálfi a venit cu Final Cut – Ladies and Gentlemen, un film de motaj, care rescrie istoria cinema-ului. După iconic-ul Taxidermia, care a făcut furori acum cîţiva ani la TIFF, în acest film regizorul devine un fel de VG, care mixează imagini, gesturi, clişee din filme celebre, pentru ca totul să devină în final o infinită şi personală declaraţie de amor făcută artei filmului.

La capitolul documentare, Searching for Sugar Man, filmul de debut al suedezului Malik Bendjelloul, a fost pentru mine revelaţia acestei ediţii. E genul de poveste extrem de bine dozată, cu tensiune de roman poliţist şi în care simţi pasiunea adevărată pentru subiect şi personaj. Regizorul merge pînă în pînzele albe pentru a face lumină într-un caz incredibil al unui cîntăreţ din America de Sud, Rodriguez, care a scos un singur album şi apoi a dispărut fără urmă. Nu vă spun mai multe, sper să-l puteţi vedea la TIFF anul viitor.

Foto: M. Grecea

Cea mai bună parte din noi jpeg
Am cîntat Go West la Moscova
Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.
Zizi și neantul jpeg
Balonzaid
Odată intrată în grupul de școlari și protejată de el, din potențială Scufiță Roșie deveneai pitic.
965 18 Adina jpeg
Pisicile și oamenii lor
Așadar sînt foarte mulți oameni care se adună în jurul acestor pisici ale nimănui – de la cei cărora „li se face milă”, ca mie, și se îndură să adopte, la donatori, la oengiști și la doctori.
965 19 Stela jpg
„Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire” – interviu cu Erwin KESSLER, directorul MARe/Muzeul de Artă Recentă –
Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire, o corvoadă culturală, din spectrul instruirii obligatorii.
p 20 WC jpg
Despre Marin Tarangul: cum începe lectura
Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Francisc și Clara
Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată.
640px Bucharest city jpg
Zgomotul curățeniei
Dacă ne uităm în Planul de acțiune pentru aglomerarea București disponibil pe versiunea veche a site-ului Primăriei Municipiului București, observăm că măsurile sînt direcționate către zgomotul generat de traficul rutier, feroviar (tren, tramvai), aeroportuar și industrial.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O cercetătoare vorbește despre emoțiile animalelor și spune că cimpanzeii sînt capabili să se împace după ce au avut o dispută. Asta schimbă cu totul perspectiva asupra semenilor noștri care rămîn supărați ca văcarul pe sat.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.

Adevarul.ro

tktok adevarul png
La furat, ca provocare TikTok. Două fete din Neamț au dosar penal pentru joaca stupidă
Două fete din Neamţ au dosare penale fiind prinse la furat într-un magazin. Ele au declarat polițiștilor că totul era doar o provocare primită pe aplicația de socializare TikTok.
Angela Merkel FOTO Shutterstock
Merkel crede că amenințările lui Putin trebuie luate în serios
Fostul cancelar german Angela Merkel spune că este important ca ameninţările lansate în războiul dus de Rusia împotriva Ucrainei să nu fie respinse ca o simplă cacealma.
Andrii Iermak FOTO EPA-EFE
Reacția Președinției Ucrainei după ce un ONG din Kiev a fost inclus printre laureații Premiului Nobel pentru Pace 2022
Administrația Prezidențială de la Kiev a afirmat vineri că populaţia Ucrainei, confruntată cu invazia rusă, este un „artizan al păcii”, la puţin timp după ce ONG-ul ucrainean Centrul pentru Libertăţi Civile a devenit co-laureat a Premiului Nobel pentru Pace din 2022.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.