TIFF-ul grecesc sau cum să sfidezi criza
Festivalul de Film de la Salonic s-a desfăşurat în perioada 1-10 noiembrie. Am fost acolo, am bătut oraşul în lung şi-n lat, am stat la rînd la bilete, ne-am bucurat de filme de atmosferă. Aşadar, un puzzle jurnalistic al ediţiei cu numărul 54.
● Ana Maria SANDU
Despre Festivalul de Film de la Salonic ştiam de la Alex. Leo Şerban. El îmi povestea an de an ce nu trebuie ratat dacă ajungi în oraşul grecesc de la mare, care-i plăcea mult, de ce e musai să urci pe deal şi să cobori pe străduţele înguste şi abrupte unde pisicile dorm tolănite la umbra unor tufe de leandri înfloriţi şi de portocali, cum se vede priveliştea de pe terasa Hotelului Electra, unde se mănîncă cel mai bun peşte etc. Am descoperit toate aceste delicii.
Criza n-am simţit-o, oraşul pare într-o vacanţă eternă, cîrciumile şi barurile sînt pline, magazinele – la fel. Dar toată lumea vorbeşte despre ea. Iar previziunile pentru anul viitor, inclusiv în ceea ce priveşte soarta festivalului, nu par deloc optimiste. Garnitura românească a fost, anul acesta, una impresionantă: de la regizori – Corneliu Porumboiu, Tudor Cristian Jurgiu, Nicolae Constantin Tănase, Tudor Giurgiu –, la juraţi – Ada Solomon, Magda Mihăilescu –, plus o grămadă de filme incluse în secţiunea „Balcan Survey“, de care se ocupă neobositul Dimitri Eipides: California Dreamin’, Balanţa, Filantropica, È pericoloso sporgersi, A fost sau n-a fost, Moartea domnului Lăzărescu.
La Salonic te simţi ca acasă. E imposibil să nu dai de un chlener plecat din România, să nu te împrieteneşti cu patronul tavernei unde te duci de cîteva ori să mănînci, să nu-ţi zici „gata, azi ne oprim, ne menajăm papilele gustative şi stomacul, nu mai încercăm toate aromele din lume la tavernele noastre favorite, Agora şi Mandola, şi numărăm mai bine carafele de vin alb“, ca în secunda următoare să mai comandăm ceva. Ne consolăm repede, e imposibil să nu profităm de starea asta în care tot ce avem de făcut e să vedem filme, să vorbim despre ele, să ne bucurăm de mare şi de un noiembrie mai însorit ca niciodată în perioada asta din an.
Un festival de film e o bulă temporală. Picioarele învaţă repede drumurile şi te duc singure în sălile de cinema (la Salonic n-am văzut proiecţie la care să nu fi fost sold out). Mintea ia o pauză, intri pe o şină care te poartă din poveste în poveste. Mă emoţionez la filmul La voz de los silenciados al unui regizor simpatic şi vital, Maximón Monihan, făcut aproape fără bani, de care ne-a vorbit la o masă între fava şi un dog fish marinat. Rîd în hohote la rusescul Celestial Wives of the Meadow Mari (regia Aleksei Fedorchenko), care e un fel de Povestea poveştilor în altă dimensiune, dar la fel de absurd şi de savuros. Mă hotărăsc să plec după 20 de minute de la mexicanul Penumbra, pentru că mi se pare mult prea lent şi prea tras de păr. Cîştig o oră de stat la soare, pe malul mării, cu o carte în braţe, şi mă ridic de pe ponton doar după ce simt că am luat atîta căldură încît să-mi ajungă pentru o iarnă întreagă. A doua zi mă trezesc, mă gîndesc la o replică şi nu mai ştiu prea bine dacă era dintr-un film sau din cartea pe care o citesc în reprize. Îmi amintesc brusc, apoi o iau de la capăt.
● Anca GRĂDINARIU
Un afiş aflat într-un cinematograf din portul Salonicului avertizează că o uşă nu se poate închide din cauza unei „probleme temporare“; îl văd de şase ani de zile, de cînd vin la festival. Cam de tot atîta timp, Grecia e în criză, o altă (mare) problemă temporară care s-a cronicizat. Şi, totuşi, ca şi oraşul, şi festivalul se încăpăţînează să sfideze recesiunea: la fel cum terasele sînt pline la orice oră, şi proiecţiile de film sînt, într-o proporţie copleşitoare, sold out.
Ca să identifici semnele de criză, trebuie să le cauţi din greu: poţi descoperi că numărul de cerşetori locali e în creştere, că mulţi artişti de operă cîntă pe stradă pentru cîţiva bănuţi şi că există buticuri şic care au falimentat. Dar, pentru fiecare magazin închis, apare un altul de lux, iar la fiecare cerşetor există zeci de oameni cu sacoşe imense, care blochează trotuarele. Mi se repetă că toate astea nu sînt decît un simptom.
Cel mai mare şi mai vechi festival grecesc de film supravieţuieşte cu ajutorul banilor UE (organizaţie identificată ca mama tuturor relelor greceşti, în discuţiile încinse din taverne) şi e mereu în pericol. Pentru viaţa culturală a Macedoniei şi pentru un critic de film ca mine, îndrăgostit şi de cinema, dar şi de oraş, dispariţia festivalului ar fi un dezastru.
Competiţia (care de doi ani nu mai are premii în bani) a fost şi anul acesta solidă, însă preferatele mele au rămas secţiunile „Balcan Survey“ (în 2013, a aniversat 20 de ani de existenţă, redifuzînd patru filme româneşti incluse în programele de pînă acum: Moartea domnului Lăzărescu, California Dreamin’, È Pericoloso Sporgersi şi A fost sau n-a fost?) şi „Open Horizons“, dedicată producţiilor independente originale şi filmelor provocatoare şi „orientate social“. Din nou, experienţa a fost niţel schizoidă: în săli, am văzut pelicule tulburătoare, grele, deprimante, în timp ce afară, soarele orbitor se oglindea obscen de pitoresc în marea liniştită, îndemîndu-mă să uit de toate. Selecţia a fost eclectică şi, încă o dată, entuziasmantă: a cuprins drame intimiste (Las Lágrimas, r. Pablo Delgado Sánchez), pelicule cu şanse la Oscar (The Broken Circle Breakdown, r. Felix van Groeningen), fabule erotice inclasabile, de un umor voluptuos şi suprarealist (Celestial Wives of the Meadow Mari, r. Aleksei Fedorchenko), succese canneze (Miele, r. Valeria Golino), mici bijuterii inventive (La voz de los silenciados, r. Maximón Monihan) şi opere ce frizează capodopera, realizate de cineaşti americani nonmainstream (Nebraska, r. Alexander Payne şi Night Moves r. Kelly Reichardt). Sigur, au existat şi acele inevitabile producţii arthouse pretenţioase şi plicticoase, în timpul cărora chemarea mării s-a dovedit mai puternică… La Salonic n-am putut scăpa de un sentiment optimist, datorat nu numai atmosferei vibrante, ci şi plăcerii pe care mi-a provocat-o constatarea că cinema-ul şi cultura nu mor cînd vor cîinii economici.
● Laura POPESCU
De multă vreme îmi doresc să ajung la festivalul de la Salonic. Mi-am imaginat un festival pur şi dur, cu multe filme bune. Un amic britanic mi-a zis: o să vezi un oraş cu oameni cu bani şi cu gusturi. Aşteptările nu mi-au fost înşelate deloc. Am văzut, e drept, şi un puhoi de cerşetori cum nu vezi nici măcar pe la noi, în criza noastră. Dar Salonicul are un farmec elegant, e un oraş de gurmanzi şi de pisici, şi are, cred, cei mai mari cîini comunitari din Europa. Cîini cît viţeii, demni, care nu cerşesc şi nu se lasă mîngîiaţi decît rar. Salonicul îi iubeşte, sînt cei mai buni şi mai constanţi clienţi ai tavernelor. Iar festivalul e aşa cum am visat: un fel de best of al anului festivalier, care, fără să fie preocupat de premiere, adună tot ce e mai bun de peste tot. Am ieşit devastată de la belgianul The Broken Circle Break Down, am rîs isteric, ca să nu plîng, şi am scos din buzunar 8 euro pentru un gin tonic care nu mi-a plăcut. Pentru că nu puteam să mă îngrop în plîns în camera de hotel (da, după ce cu o zi înainte am rîs de un producător mexican care ne-a mărturisit că el cam plînge la filme). Era abia a doua zi şi credeam că, gata, mi-am găsit filmul. Dar au urmat rusescul cu femei păgîne – antidotul perfect pentru toate (şi erau multe) poveştile depresive care au urmat, şi filmul italian Miele, despre un înger al eutanasiei căruia i se întîmplă ceva poate logic, dar, sigur, neaşteptat. Au fost filme peste filme bune, întrerupte de îndopări şi degustări de vinuri. Am văzut debuturi spectaculoase – printre ele, mexicanul Las Lagrimas al lui Pablo Delgado, o poveste intimistă, teribil de emoţionantă, care foloseşte minimalismul şi intimismul în modul cel mai potrivit şi n-are nevoie să apese pe vreo pedală pentru că meşteşugul cinematografic e de partea lui. Tot debut a fost şi La voz de los silenciados, care sparge puroiul unei poveşti ce nu ne e deloc străină, a surdo-muţilor care cerşeau în anii ’90 prin metrourile newyorkeze. Regizorul Maximón Monihan, crescut la Washington şi rezident al New York-ului, a povestit cum n-a avut bani nici măcar de un microfon. Actorii sînt, în marea lor majoritate, neprofesionişti. Filmul e numai nerv şi creativitate. E repetitiv, obsedant şi copleşitor, şi reuşeşte să-şi imagineze, cu realmente doi bani, ce e dincolo de graniţa auzului, să dea vocea pe care o promite în titlu.
La Salonic, cu cît simţurile ţi se lăbărţează, cu atît ţi se ascute conştiinţa cinefilă. Nu e deloc puţin. Nu există nici un fel de balast, greutatea e numai acolo unde trebuie să fie, adică în burţile şi în creierele permanent afumate ale tuturor posesorilor de badge. Sper ca festivalul să nu piară fiindcă tocmai m-am îndrăgostit.
pagină realizată de Ana Maria SANDU
