"În teatru, nu te mediază nimic, eşti tu şi publicul, atît" - interviu cu Andreea BIBIRI
E genul de actriţă pe care trebuie neapărat s-o vezi pe scenă ca s-o descoperi cu adevărat. Caută, experimentează, ştie ce-şi doreşte. E exigentă cu ea însăşi şi incomodă pentru că spune apăsat ce gîndeşte. Nu face nişte roluri, ci le trăieşte.
Ai spus de mai multe ori că teatrul e marea ta dragoste. Eşti actriţă la Bulandra, ai jucat mult, ai primit premii UNITER şi cronici entuziaste, în aceşti ani. După proiectele recente, În derivă sezonul 1 şi 2 şi Despre oameni şi melci, s-a schimbat ceva în relaţia ta cu filmul?
Probabil că ar trebui să am sentimente mai bune pentru cinema, dar nu am. La teatru mă întorc. De fapt, nu plec niciodată de acolo. Consider că asta fac cu foarte mare pasiune şi acolo îmi găsesc confortul. În film, se pare că nu reuşesc să mi-l găsesc…
De ce nu-ţi găseşti locul pe un platou de filmare?
În primul rînd, cred că e şi o mare doză de egoism. Nu-mi place să mă refer la mine ca la o artistă, dar, în acelaşi timp, am avut, odată cu vîrsta, mai multe răbufniri, dorinţa de a spune lucruri. Motivul pentru care fac această meserie nu e nici faima, nu sînt nici banii. Probabil că e ceva în mine care trebuie să iasă. Şi, odată ce „îmbătrînesc“, devin din ce în ce mai stăpînă pe ce vreau să spun şi dorinţa de a spune creşte şi ea. Sper din tot sufletul să nu se transforme în frustrare (rîde). Deci, simt că am nevoie de spaţiul meu de exprimare. În film, nu-l ai. Sînt actori care regizează, care capătă destulă greutate, încît părerea lor să fie luată în seamă de către regizori, dar, la noi, din păcate, nu se întîmplă prea des asta.
De exemplu, la filmarea unui serial, mă tot duceam la monitor şi mă comentam pe mine, nu eram mulţumită de ce iese şi aveam tot felul de remarci de genul „nu-mi place, nu e bine, mai trebuie să tragem o dată“ etc., aşa că, pînă la urmă, mi-au interzis să mă mai duc la monitor, ceea ce a fost şi comic, şi frustrant (rîde).
Ţine de ritm? De concentrare, de faptul că nu deţii controlul situaţiei?
Am mult mai multă experienţă în teatru şi mi-am găsit formule prin care să pot exprima anumite lucruri. Dialogul cu regizorul e iarăşi foarte important, pentru că, în teatru, nu prea ai încotro; dacă tu, ca actor, nu eşti de acord cu un lucru sau nu îl simţi într-un fel, trebuie să ajungi la o soluţie de compromis, în care şi regizorul trebuie să exprime ce are de exprimat şi trebuie să obţină ce vrea să obţină de la tine, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie conştient că, forţat, actorul nu poate să facă nimic pe scenă.
În film, se mai poate. Poţi să duci actorul undeva, să facă ceva pe moment, dar, după ce s-a dat stop, actorul poate să leşine, să şi moară, că nu mai contează, tu ţi-ai tras cadrul, nu te mai interesează. La teatru, joci spectacole ani de zile şi eşti tu acolo, oamenii pe tine vin să te vadă şi tu trebuie să susţii toată relaţia asta. E foarte diferit de film, cînd camera e la doi metri de tine şi tu spui ceva, mai mult sau mai puţin, din vîrful buzelor. Cînd joci în faţa oamenilor, corpul tău trebuie să fie în comunicare continuă cu mintea ta, cu sufletul tău. Actul teatral te prinde în diferite stări, ipostaze, şi, dacă tu nu deţii foarte bine controlul a ceea ce trebuie să faci pe scenă, îţi scapă şi poţi s-o iei razna, îi derutezi şi pe ceilalţi. De aceea, mulţi actori de cinema nu pot să joace pe scenă, „nu trec rampa“, cum se zice, în sensul că nu au forţa necesară să ajungă la oameni. Nu te mediază nimic, eşti tu şi publicul, atît. Unii sînt la doi metri de tine – alţii la mama naibii şi trebuie să te şi audă şi să te şi simtă, să-i şi zgudui, să-i şi zgîlţîi sau să-i trezeşti.
Cum poţi să joci un personaj timp de zece ani?
Pentru asta nu te pregăteşte nimeni şi nimic. Descoperi singur, pe propria-ţi piele. Am spectacole pe care le-am jucat mai mult de zece ani: Căsătoria (care încă se mai joacă) şi Unchiul Vania. E foarte interesant ce se întîmplă cu tine, de unde ai pornit şi unde ai ajuns cu un personaj şi cum ai momente în care vezi spectacolul altfel. Şi partenerii se schimbă, şi atitudinea ta faţă de subiectul piesei, de asemenea.
Ce înseamnă pentru o actriţă exigentă, perfecţionistă şi neliniştită să facă film de televiziune?
Din televiziune ai destul de mult de învăţat. Şi din ce în ce mai tare se simte în lucrul din teatru, în repetiţii, şi faptul că se imprimă ritmul din televiziune. Cei care au lucrat în televiziune au început să-şi grăbească ritmul, să-şi scurteze timpul de reacţie la ce li se cere să facă, au o durată de răspuns mult mai mică. Şi asta, într-un fel, ajută. Nu ştiu cît de tare îi ajută, însă, cînd e vorba de o mai mare implicare, pentu că limitarea pe care ţi-o dă sistemul de televiziune te face să fii destul de lipsit de atitudine, de iniţiativă şi de responsabilitate. Iar în teatru e din ce în ce mai mare nevoie de oameni care să fie conştienţi de cum funcţionează şi alte departamente. Pentru că nu mai e ca pe vremuri cînd actorul venea, alţii se ocupau de lumini, constume etc. Din ce în ce mai mult, spectacolele se bazează şi pe ce propui tu, ce muzică vrei, cum îţi vezi costumul etc. Sînt, de asemenea, foarte muţi actori care îşi regizează spectacolele, îşi scriu textele. În teatrul independent, actorii fac singuri totul.
În serialul În derivă, Ruxandra, personajul pe care îl joci, a divorţat, iar problemele de cuplu îl afectează pe copil. Ce relaţie ai cu acest personaj?
Situaţia personajului meu a coincis cu momentul prin care treceam eu la data filmărilor. După ce s-au despărţit, cei doi întîmpină problemele unui cuplu care nu ştie ce să facă cu copilul afectat. La mine, nu a fost chiar aşa, dar sînt probleme extrem de actuale şi cred că multă lume se află în situaţia asta, de aceea cuplul Ruxandra-Tudor a fost o situaţie extrem de generoasă.
Rolul de mamă l-ai făcut tot în teatru prima dată. În serialul În derivă şi în filmul lui Tudor Giurgiu eşti şi mamă, dar şi o soţie cu probleme în cuplu. Există vreo legătură între aceste roluri?
Cred că n-aş fi putut să joc aceste personaje înainte. Sînt mamă, am fost şi soţie, deci nu e greu. Dar nu mă gîndesc la mine. Sigur, s-ar putea să mă ajute şi experienţa mea, dar, pentru mine, e un salt în vîrsta personajelor. Şi mă bucur că am început să joc problemele şi situaţiile vîrstei mele. În acelaşi timp, e destul de riscant pentru că trebuie de fiecare dată să nu influenţez foarte tare lucrurile, să nu fiu subiectivă, să fie alt personaj acolo şi să încerc să înţeleg lucrurile ca şi cînd nu mi s-ar întîmpla mie. Cred că aşa e profesionist, nu vorbeşti despre tine, ci despre ce ai vrea tu să spui.
a consemnat Ana Maria SANDU
