Filmele anului 2013

Opt păreri critice despre filmele anului trecut – dacă vă conving şi nu le-aţi văzut încă, recuperaţi-le în 2014. Invitaţilor mei nu le-am propus un clasament, ci să aleagă cel mai bun film românesc şi străin al anului.

● Andrei GORZO

Din tot ce s-a proiectat în cinematografe româneşti de-a lungul anului 2013 – şi fără a pune la socoteală proiecţiile unice sau exclusiv festivaliere –, aş propune ca „film al anului“ Calul din Torino al lui Béla Tarr (Ungaria, 2011). Dintre premierele româneşti, „filmul anului“ este Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (al lui Corneliu Porumboiu).

● Iulia BLAGA

Pentru mine, filmul străin al anului 2013 este Inside Llewyn Davis, nu (numai) din cauza motanului Ulysses, ci pentru că mi s-a părut unul dintre cele mai umane filme ale ultimilor ani. Inside Llewyn Davis e genul de film de care te îndrăgosteşti iremediabil din primele minute  – şi atunci, de ce să vrei să afli de ce? Spui despre bărbatul iubit că e frumos, înalt şi deştept – dar nu de asta îl iubeşti.

În schimb, Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism e un film pe care îl guşti la rece şi pe care, clar, nu îl mănînci cu mîna. Admir curajul lui Corneliu Porumboiu de a-şi urma drumul şi de a determina publicul să îl urmeze. Metabolism îi duce mai departe căutările, deşi influenţa maeştrilor (Antonioni, de pildă) e vizibilă. Filmul e atît de epurat şi de abstract, încît pare modern şi, în acelaşi timp, clasic – la fel ca supa foarte fierbinte, care pare rece.

● Cristi LUCA

Printre filmele pe care le-am văzut de mai multe ori anul trecut se află Inside Llewyn Davis şi Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism. Motivul nu e lipsa mea de curiozitate (sper), ci felul în care fiecare dintre ele mi-a lăsat senzaţia că e mai mult decît o simplă poveste spusă cu ajutorul imaginilor. Dacă primul dintre ele te poartă pe străzile New York-ului anilor ’60, urmărind un cîntăreţ de folk despre care nu poţi spune că va avea vreodată mai mulţi admiratori decît clienţii unei cafenele, cel de-al doilea te aduce într-un Bucureşti în care un regizor îşi ascunde fragilitatea şi nesiguranţa, printr-un comportament nevrotic, adeseori ridicol. Nu cred că Inside Llewin Davis e un film doar despre muzică şi destinul unui artist, aşa cum nu cred că Metabolism e numai despre regizor şi convenţiile cinema-ului. Ce le face să fie mai mult de-atît sînt momentele de pauză, în care umorul şi farmecul unor clipe (majoritatea de seducţie) par că nu ţin cont de temă. 

● Alexandra OLIVOTTO

Filme străine: Le passé şi The Act of Killing.
Le passé: de departe, cel mai bun scenariu al anului. Ar trebui să se inventeze un cuvînt pentru modul verbalo-vizual în care Asghar Farhadi reuşeşte să prindă spectatorul săpînd extrem de încet şi elaborat prin psihologia unui personaj.

The Act of Killing: e greşit ce spune Stalin: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică.“ La filmul acesta, genocidul e mai presus de orice estetic. Atît de ireal, încît dă în ficţional. Iar separarea morală a straturilor dă mult de lucru post-vizionare.

Filme româneşti: Poziţia copilului şi Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism.
Despre Poziţia copilului au curs multă cerneală şi multe plusuri – actori, scenariu, regie. Merită să adaug imaginea, singura care i-a fost contestată. Un lungmetraj atît de „talky“ nu se face din plan/contraplan, iar opţiunea Netzer – Butică de a prefera acel stil nervos de filmare, care reflectă vizual ping-pong-ul mintal pe care-l face spectatorul între poziţiile variilor personaje e extrem de adecvat unor schimburi verbale 100% conflictuale. Reperul moral există doar în interiorul conflictului – asta-mi comunică imaginea.

Însă revelaţia anului mi se pare Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism. Nu doar pentru că e prima portiţă care se întrevede din minimalismul neaoş şi, culmea, dă către experimentalism. Ci pentru că e un film care, avînd „carne“ pe el, îşi permite să ia la puricat scheletul unui film. Care îmi spune de ce mă duc la film. Care ia limbajul cinematografic, sincretic cum e el, şi îi tot elimină componente. Care, astfel, spune mai multe despre comunicare decît un tratat de semiotică.

● Anca GRĂDINARIU

Poziţia copilului, regia Călin Netzer. Am fost aproape sigură că va ajunge pe lista scurtă a Oscarurilor… Şi iată că, din nou, membrii Academiei au ignorat una dintre cele mai solide propuneri ale României. Poate că au găsit filmul prea ambiguu moral pentru gusturile lor. Dincolo de canavaua socială care expune o Românie privilegiată şi coruptă, care s-a obişnuit să cîştige mereu, în miezul filmului stă relaţia dominatoare, aproape patologică, dintre o mamă şi fiul ei. Luminiţa Gheorghiu e ca o forţă a naturii: scenă după scenă, ne mai revelează încă o faţetă a acestui personaj fascinant şi greu de fixat într-un tipar.

Before Midnight, regia Richard Linklater. Poate ardoarea supravieţui obligaţiilor şi compromisurilor pe care le presupune o relaţie de lungă durată? Before Midnight completează superb o trilogie despre pasiunea amoroasă şi dificultatea de a o întreţine. Céline şi Jesse, cele două jumătăţi ale unui cuplu iconic, ne arată din nou cît de captivanţi pot fi doi oameni frumoşi şi inteligenţi, vorbind coerent şi spumos despre nimicuri şi esenţiale, cînd sarcastico-defensivi, cînd trivialo-analitici, cînd punîndu-şi sufletul pe tavă. Îi urmăreşti cu respiraţia tăiată, chiar dacă haloul de exaltare tinerească s-a disipat, lăsînd loc blocajelor vîrstei mijlocii.

● Mihai CHIRILOV

Cel mai bun film străin: Gravity. Nu doar teribil de fluid, de emoţionant şi de captivant (remarcabil pentru un film – aproape – într-un singur personaj, un soi de Castaway în spaţiu), ci şi cea mai frumoasă metaforă despre vidul existenţial în care pluteşti după o tragedie, pînă cînd (îţi) revii – literalmente – cu picioarele pe pămînt. Dintre filmele văzute în festivaluri anul trecut, dar încă nedistribuite în România: Philomena. Regizorul Stephen Frears găseşte, numai el ştie cum, tonul ideal pentru această poveste – inspirată de un caz real – despre credinţă, represie, vinovăţie şi iertare.

În materie de film românesc, superlativele anului sînt: debutul lui Tom Wilson, Experimentul Bucureşti (linia dintre documentar şi ficţiune, dintre adevăr şi farsă, este pe cît de blurată este istoria recentă a României – de unde şi justeţea demersului curajos şi provocator al regizorului), interpretarea Luminiţei Gheorghiu din Poziţia copilului (fără cusur, deşi scenariul îi întinde, pervers, capcane la tot pasul, pînă la răvăşitoarea scenă de final) şi scurtmetrajul lui Radu Jude – O umbră de nor (o bombă cinică pe altarul credinţei la români). 

● Florin BARBU

Nu am dubii cînd spun că Only Lovers Left Alive este cel mai bun film pe care l-am văzut în 2013. Adică, dintre filmele văzute prima oară. N-am să spun decît că este un Jim Jarmusch rafinat fără să fie ostentativ şi elaborat fără să cadă în fandacsie. Cred că e potrivit să spun că este, aproape, ireal de frumos. Un film narcotic. Şi vorbim despre o pereche de vampiri contemporani, care intră în deficit acut de sînge şi care nu vor să apeleze la vechile şi rudimentarele obiceiuri ale strămoşilor. Căutaţi-l şi vedeţi-l neapărat. Pe ecran mare, dacă e posibil. De fapt, cel mai bun film pe care l-am văzut în 2013 au fost… două, şi le mai văzusem. Dar niciodată la cinematograf.

Doamnelor şi domnilor, fără nici un fel de explicaţii şi vorbe în plus, cele mai bune filme pe care le-am văzut anul trecut au fost, în ordinea cronologică a apariţiei lor, Duel (1971) şi E.T. the Extra-Terrestrial (1982), regizor Steven Spielberg.

Într-un an care ne-a răsfăţat cu 23 (parcă) de premiere româneşti, cele mai bune filme pe care le-am văzut au fost Baloane de curcubeu (1982), regia Iosif Demian, şi Poziţia copilului, regia Călin Netzer, 2013.

● Ileana BÎRSAN

Aleg pentru acest an două piese aparent bizare, care îmi reamintesc de faptul că se mai poate imagina şi crea cinema, şi pe calea maximei rezistenţe, fără tristeţi existenţiale facile şi fără fuşereli poleite estetic, mai pe scurt – filme seci şi inutile. Din ce au adus distribuitorii români în cinema, Faust al lui Alexander Sokurov îmi e cea mai apropiată piesă de cinema, chiar aşa, adaptare foarte liberă a clasicei poveşti. Dialogurile cunoscute deja sînt extrem de bine dinamizate şi fluidizate, într-o cinematografie care se prezintă precum un balet diafan în plin infern şi interpretate cu charismă aproape magnetică de tot ansamblul de actori. Pînă la urmă, unde nu există viziune, e mare plictis, tocmai de aceea aleg mocumentarul Experimentul Bucureşti, al lui Tom Wilson (ironic, nu?), filmul românesc al anului, deşi el nu a circulat prin cinematografe deocamdată. Cu curaj şi inteligenţă, şi nu infamie sau teribilism, Wilson a luat istoria autohtonă recentă, a întors-o pe dos precum o mănuşă şi a supus-o unui experiment, direct sub ochii noştri, cu bătaie lungă în memoria şi pe pielea spectatorilor.

pagină realizată de Ana Maria SANDU