Singurătatea marilor oraşe
M-am reîntors la Madrid după cinci ani. De data asta singură. Am hălăduit de atunci prin o grămadă de locuri. Cînd am ajuns prima dată pe Gran Via, ni s-a părut că ar avea un aer newyorkez. Dar nu fuseserăm încă acolo, aveam o imagine a New York-ului din poze, cumva formatată. Sigur, poți să spui despre cele două locuri că seamănă, dar atmosfera, mirosul și zgomotul de fond sînt cu totul altele. Mi-am adus aminte, însă, de o senzație pe care am avut-o atunci, prima dată. Am retrăit-o acum. Madridul e un oraș cu mulți oameni în vîrstă, cocheți și vivace. Îi vezi sporovăind în cafenele, mișunînd pe străzi sau luîndu-și prînzul în cîrciumioare animate. Mi se pare locul perfect să te împrietenești cu ideea că tinerețea nu e veșnică. L-aș recomanda oricui ca remediu pentru frica de bătrînețe.
În același timp, mă gîndeam azi că nu m-aș mai vedea locuind în altă parte. E ceva în privirile oamenilor care nu seamănă cu acasă. Nu mă pot agăța de nimic. Pașii au aceeași cadență, recunosc firmele luminoase ale magazinelor globalizate, dar ceva îmi scapă. Iremediabil. Probabil că aș rămîne cu o atitudine de turist și dacă aș locui aici o viață.
Cînd picioarele încep să mă doară și mă simt obosită, singura salvare mi se pare librăria care îmi iese în cale. Familiaritate numelor de autori și de titluri mă calmează.
Cărțile sînt așezate pe căprării, ghidajul e perfect, niște domni cu alură de universitari te ajută în caz că te-ai rătăcit. E, totuși, vroba de trei etaje. Din fericire, pentru lumea livrescă mai am încă o busolă funcțională.
Cu bateriile reîncărcate pornesc din nou la drum. Se face ora mesei. Orașul paralizează. Foamea e ca un nor. Funcționari, cerșetori și elevi ies la masă sau își scot sandviciurile din geantă. Îmi place acest moment de respiro. Mă revitalizează. Îmi vine să intru în fiecare locantă pe lîngă care trec. N-o fac pentru că e prea multă agitație. Și încă nu cred că e pentru mine. Mai bine mai hoinăresc pe străzi. Din fericire, am un fel de liniște, am mai fost aici și știu că n-o să pățesc ca la Paris unde ora prînzului e sfîntă și că, dacă o ratezi, trebuie să aștepți pînă la cină.
