Examene
E perioada aceea din an cînd începe să se simtă în aer neliniștea examenelor. Am trecut zilele trecute pe lîngă Școala Centrală și mulțimea fremătătoare de elevi și de părinți mi-a stîrnit amintiri.
Mi-am dat seama că aș putea spune și azi cu precizie în ce eram îmbrăcată la examenul de admitere la liceu și la ce m-am gîndit dimineața cînd am plecat spre școală. M-am rugat să nu ne dea La Vulturi și exact nuvela lui Galaction a fost aleasă.
La treapta a doua (am fost ultima generație care s-a bucurat de ea) am stat ore în șir pe o bancă din curtea liceului așteptînd să-mi vină rîndul la proba orală la limba română. Nu mai puteam nici măcar să mă uit la cărțile deschise din jur și la mutrele descompuse de frică ale colegilor, așa că am început să urmăresc cu privirea poporul de ciori care își avea cuibul în castanii bătrîni. Cumva, faptul că știam că păsările astea hulite trăiesc mai mult mai mult decît noi și că sînt atît de deștepte mi-a dat curaj.
La bacalaureat m-am dus la complet belalie. Mama a vrut să-mi facă o bucurie pentru că stătusem mult în casă și învățasem pe rupte și m-a dus la cofetărie. Tortul de înghețată ori n-a fost propaspăt, ori eu eram peste măsură de stresată. Efectul, fatal. La vreo două probe am ajuns clătinîndu-mă pe picioare ca Bambi. Pînă la urmă ca un soldat norocos pe cîmpul de luptă am reușit să ies întreagă din bătălie..
La examenul de la facultate miza crescuse, se umflase gogoașa. Scenariul că aș putea să pic îmi dădea fiori. Cît am stat la București nu cred că am dormit nici o noapte întreagă. Cum închideam ochii, cum mi se derula în cap un scenariu apocaliptic. Cum m-aș fi întors acasă dacă aș fi picat? Ce le-aș fi spus alor mei care își doreau atît de mult să mă vadă studentă? Și ce-aș fi putut să fac, dacă aș fi rămas, în orașul meu de provincie?
Cînd s-a terminat admiterea mi-am făcut bagajele și în loc să mă întorc acasă să aștept verdictul, m-am urcat într-un tren și m-am dus la mare. Încă mi se pare o decizie curajoasă. Am avut un răgaz. Timp de trei zile nu i-am văzut pe ai mei tensionați și mi-au mai amorțit și mie spaimele. Din fericire, cînd m-am întors să văd rezultatele, totul a fost bine. Știți senzația: am început să mă uit pe lista cu nume și note de jos în sus. Am văzut linia neagră. Și numele meu nu l-am găsit sub ea. Și viața mi s-a părut minunată.
Mi-am imaginat că ce a fost cel mai greu a trecut. M-am înșelat. Cînd am primit bibliografia în primul an de facultate am intrat în panică. Număram examenele. Stăteam paralizată cu metrul de cărți în brațe și mi se părea imposibil să le pot îngurgita pe toate. Am sunat-o pe mama și i-am spus că mă întorc acasă. M-a calmat, săraca, dar cred că i-a stat inima în loc numai la gîndul că aș putea să abandonez cursa înainte de a începe.
Pînă la urmă am înțeles că soluția de supraviețuire e să te tăbăcești. Și să ți se pară normal să dai 13 examene într-o sesiune. Să intri într-o mașină de tocat imensă și să nu te gîndești ce te așteaptă la capăt. Mai poți să ratezi uneori, dar nu e nimic pe viață și pe moarte.
Înainte de licență, cineva a avut în anul acela o ideea genială: ca sportul să devină materie obligatorie pentru cei din anul patru de la Facultatea de Litere. Așa am aflat, pe ultima sută de metri, că am o restanță. Doar cu mult noroc și cu îngăduință am reușit să rezolv situația tîmpită și să pot să-mi susțin examenul de final de facultate.
De atunci m-am pricopsit cu un coșmar recurent: visez că cineva îmi spune că nu e cazul să mă relaxez, nu s-a terminat încă. “Mai ai un examen de dat.” Unul de care nu aveam habar. Și îmi îngheață sîngele în vine.
După masterat am evitat să mai trec prin orice alte probe care să însemne examinare și note. Și motivul nu cred să fi fost fost o emotivitate exagerată. Ci amintirea unei presiuni prea mari pe care am resimțit-o în preajma examenelor prin care am trecut în toți anii de școală.
