Marian CRIŞAN: "Rocker e şi un fel de strigăt de disperare" - interviu
Marian Crişan a cîştigat premiul Palme d’Or, în 2008, pentru scurtmetrajul Megatron. Primul său lungmetraj, Morgen, spunea povestea profund umană şi emoţionantă a unui emigrant şi a salvatorului său. Rocker, cel mai nou film pe care îl semnează, are premiera pe 22 februarie. Este drama unui tată atipic, al cărui fiu e dependent de droguri. Îi despart multe lucruri, dar îi leagă aceeaşi pasiune pentru muzica rock. Cînd vine vorba despre cei dragi, regulile nu mai funcţionează.
Fascinaţia pentru lumea rockului din provincie nu e nouă şi n-a început cu cel de-al doilea lungmetraj pe care îl semnaţi, Rocker. Aţi mai făcut în urmă cu nişte ani Portret de familie – un scurtmetraj despre doi tineri rockeri aflaţi în pregătiri de nuntă. Aţi cîntat, aţi avut trupă, de ce aţi ales această lume semiobscură, pentru povestea dumneavoastră?
Mi-ar fi plăcut să cînt într-o formaţie rock. Prietenii mei ascultă rock şi muzica ascultată de noi a evoluat de la Metallica anilor ’80 la Pearl Jam în anii ’90, şi Black Keys acum. Cînd am scris Rocker, am pornit de la cîteva imagini care mi se tot roteau în cap.
Printre imaginile astea, cea mai puternică, cred, era imaginea unui rocker în vîrstă care cînta pe scenă alături de o trupă de tineri. Cred că, inconştient, am ales acest fundal deoarece filmul acesta e şi un fel de urlet, de strigăt de disperare transpus pe ecran prin intermediul acestui rocker care îmbătrîneşte şi a trupei rock anonime. Îmi place această lume, deoarece e o lume cu o identitate a ei, o lume în care există un fel de comuniune.
Filmul a devenit un fel de centrifugă care a tot adunat mesaje, imagini fragmentate, semne de întrebare şi s-a constituit, pînă la urmă, în drama unui tată a cărui relaţie cu fiul a ajuns la limită.
Drama se joacă şi aici, ca şi în Morgen, în două personaje. De data asta avem tatăl şi fiul. Ce-l face pe părinte să intre în jocul murdar al fiului şi să aibă toată resemnarea din lume?
Ce nu face un părinte pentru copilul său? Probabil că a existat un fel de ruptură în relaţia lor, moment în care tatăl a decis să facă orice pentru a-l salva de dependenţă. În cazurile de dependenţă se ajunge de multe ori la acte disperate, la sinucidere, la hoţie, la tot felul de acţiuni necontrolate. Ceea ce nu vedem decît foarte rar e ceea ce se întîmplă cu cei de lîngă dependenţii de droguri. Părinţii celor dependenţi, în special, trăiesc drame intense, iar viaţa lor se blochează şi gravitează doar în jurul dependentului. E ca un fel de pierdere a copilului, deşi el continuă să trăiască.
E greu de filmat ce e în sufletul omului. Am încercat să fac un film care să nu aibă o structură narativă convenţională, cu răsturnări de situaţii, cu surprize. Filmul e o interpretare a unei lumi pe care am cercetat-o şi am încercat să o înţeleg. Un fel de explorare a unui personaj atipic poate pentru filmul românesc. Un tătic rocker care face de mîncare, calcă haine, cumpără droguri. Asta e viaţa lui. O viaţă din care nu prea are cum să scape.
Muzica îi leagă. Sentimentul ratării, de asemenea. Dar sînt acestea motivaţii suficient de puternice care să susţină gesturile extreme? Şi mă gîndesc aici la raportul de forţe dintre cei doi.
Nu cred în convenţia narativă a motivaţiilor, nu cred că e singura cale de a face film sau roman. Cred că e un déjà vu să arăţi, de exemplu, un personaj care are o pisică în casă şi astfel să consideri că e o persoană bună la suflet. Există tot felul de tertipuri din astea dramatice care sînt desuete după gustul meu. Nu cred că cinema-ul trebuie să respecte vreo reţetă dramatică, în trei acte, cu răsturnări de situaţie la minut şi un punct culminant revelator. Sînt multe lucruri care nu se pot arăta sau explica în vorbe, cum ar fi, de exemplu, structura sufletească a unui personaj. Avem indicii, dar nu vom putea şti niciodată ce îl motivează interior pe respectivul personaj, la un moment dat. Nu e ca în roman, unde poţi să explici pagini întregi de gînduri şi observaţii interioare. Filmul, ca mediu, este limitat în sensul ăsta.
Lumea dependenţilor şi a dealerilor de droguri are nişte reguli. Cum v-aţi documentat pentru scenariu? Funcţionează ea la fel şi în provincie?
Nu cred că e vreo diferenţă. Dinamica e aceeaşi. Nevoia-procurarea-consumul-nevoia... Şi tot aşa. Pentru dependenţi, peisajul, geografia dispar. Realitatea nu mai contează. Singurul scop al dependentului este următoarea doză. Astfel că e foarte greu să judeci din exterior, de pe canapea, ce sînt în stare să facă dependenţii şi dealerii. Un lucru interesant e şi faptul ca majoritatea dealerilor şi pusher-ilor sînt, la rîndul lor, dependenţi, şi vînd pentru a consuma. E un cerc vicios, pe care eu am vrut să îl arăt în film.
Am stat mult cu dependenţi care încercau să scape de ani de zile, şi am stat cu tipi care se injectau, la fel cum oamenii normali mănîncă la ore fixe. Pentru ei, povestea cu „respectaţi mesele principale ale zilei“ chiar funcţionează...
Pe de altă parte, eu nu am încercat să fac un film despre drogaţi şi lumea interlopă. Ea e arătată doar tangenţial. Filmul explorează exclusiv lumea personajului tată, care face orice pentru fiul lui.
Într-un fel, am vrut să izolez personajele pe ecran şi la nivel estetic. De multe ori, nu poţi discerne peisajul din jurul lor. Nu îţi dai seama unde se derulează exact acţiunea. Focusul e doar pe personajul care se zbate, încercînd să scape sau să se ascundă. Personajele sînt singure de multe ori, chiar şi atunci cînd sînt în mulţime.
Cred că ce e interesant este discutarea cinematografului la nivel estetic, deoarece temele, tipologiile şi zonele sociale explorate nu sînt de fapt decît pretexte şi nu ar trebui să fie eticheta unui film, cum se întîmplă adesea la noi. Lumea se grăbeşte să pună o etichetă: filmul cu drogaţi, filmul cu avortul, filmul cu… etc.
Cît improvizaţi şi cît calculaţi?
Improvizez foarte mult. La scriere şi la filmare. Încerc sa demontez cu actorii tot textul scris, toate situaţiile din scenariul iniţial. De multe ori, am filmat secvenţe întregi, fără un text scris în prealabil. Am improvizat cu actorii atît textul cît şi acţiunile.
Îmi place să fac asta, deoarece îmi dă senzaţia de libertate la filmare şi de discuţie continuă cu actorii şi echipa. Există nişte linii directoare pe care le urmăresc şi le stabilesc dinainte, dar există şi multe momente care se nasc pe loc, să zicem aşa.
Personajele din Rocker nu par capabile să scape din maşina de tocat în care au intrat. Destinul lor pare implacabil, ca-n tragedia antică. În Morgen, salvatoare e umanitatea. Aici mai există vreo şansă?
Am vrut să aduc în discuţie relaţiile de sînge, relaţii din care, să zicem aşa, nu prea ai cum să „scapi“. Tema familiei m-a interesat tot timpul. Nu am încercat însă să demonstrez nimic, iar ceea ce am adus pe ecran poate să intrige sau să ridice semne de întrebare legat de ceea ce sînt oamenii în stare să facă pentru cei dragi. Nu am vrut să fac un film moral şi corect.
În Rocker, salvarea vine într-un mod interesant şi implacabil – prin intermediul muzicii. A muzicii rock.
a consemnat Ana Maria SANDU
