"Un festival mic, dar voios" - interviu cu Andrei CREŢULESCU

BUCUREŞTI IFF a început. L-am întrebat pe directorul artistic ce filme au pregătit pentru această a 8-a ediţie a Festivalului. Nu sînt puţine, aşa că rezervaţi-vă weekendul pentru mers la cinema.

Cum se poziţionează BUCUREŞTI IFF printre celelalte festivaluri de film?

Dat fiind că este singurul festival din Capitală dedicat exclusiv filmului de lungmetraj, aş zice că se poziţionează taman acolo unde trebuie. E drept că nu sîntem încă foarte luaţi în serios – mă refer la acreditarea FIAPF şi alte asemenea lucruri trebuincioase –, dar avem vreme şi poftă să creştem. Deocamdată, oamenii vin la festival strictamente să vadă filme – ceea ce pe mine unul mă bucură îndeajuns.

Ce aţi pregătit pentru această a 8-a ediţie?

Opt filme în competiţie (dintre care şase debuturi), unsprezece în afara competiţiei (dintre care nouă în proiecţii exclusive), plus o gală de deschidere cu La source des femmes, în prezenţa regizorului Radu Mihăileanu (care susţine şi un masterclass, intitulat Du bonheur et de la liberté de créer et de s’exprimer) şi o ceremonie de închidere garnisită de proiecţia unică în România a celui mai aparte titlu de la Cannes-ul trecut – This Must Be the Place, al italianului Paolo Sorrentino, cu Sean Penn într-un rol inenarabil. În plus, am profitat de prezenţa în fruntea juriului a producătorului Jan Harlan şi am alcătuit o miniretrospectivă Stanley Kubrick – în afară de seminalul Portocala mecanică, de la a cărui premieră se împlinesc 40 de ani, am fost un pic egoist şi am ales filmele pe care eu îmi doream din tot sufletul să le văd pe un ecran mare, anume Barry Lyndon şi The Shining. Toate cele trei clasice semnate Kubrick vor fi proiectate în versiuni restaurate digital – îi sfătuiesc prieteneşte chiar şi pe cei care le posedă acasă, pe DVD sau Blu-ray, să bată drumul pînă la Cinema Studio.

Care sînt filmele-vedetă? Aveţi şi vreo premieră românească?

În principiu, BUCUREŞTI IFF programează, în afara competiţiei, titluri de răsunet ale anului trecut, mai mult sau mai puţin premiate, aplaudate, (de ce nu?) înjurate. Vedetele ediţiei 2012 ar fi impresionantul/fascinantul We Need to Talk About Kevin, regizat de Lynne Ramsay; Red State, o satiră macabră semnată de un Kevin Smith care se crede niţel Peckinpah şi niţel Carpenter, lansată într-un cor de proteste la Sundance 2011 (atenţie, film-şoc!); The Murderer (selecţie oficială „Un certain regard“), fabulă greu încadrabilă în regia coreeanului Na Hong-jin, debutat în 2008, tot la Cannes, cu ultraviolentul The Chaser; Headhunters, thriller norvegian de Morten Tyldum, la care rîzi îngrozindu-te, şi invers, proiectat anul trecut la Locarno; şi bineînţeles Shame – formidabilul studiu de caz al lui Steve McQueen, cu un Michael Fassbender „expus“ din toate poziţiile şi, ca atare, premiat la Veneţia şi „jefuit“ la Oscar.

În ceea ce priveşte competiţia, ea se axează, comme d’habitude, pe regizori aflaţi la primul sau al doilea film. Debuturile ar fi Martha Marcy May Marlene, de Sean Durkin, titlul-cult (sic!) al anului 2011, premiat la Sundance; Sette opere di misericordia, coproducţie româno-italiană semnată Gianluca & Massimiliano de Serio şi aplaudată anul trecut la Locarno; Sleeping Beauty, de Julia Leigh, eseu deranjant/provocator lansat în competiţia de la Cannes 2011; Submarine, de Richard Ayoade, coming of age şarmant/optzecist, proaspăt nominalizat la BAFTA; Tyrannosaur, de Paddy Considine, deprimant, sec şi britanic, proaspăt cîştigător la BAFTA; şi Snowtown de Justin Kurzel, poveste australiană reală şi terifiantă, de o violenţă aproape insuportabilă, distinsă cu o menţiune specială FIPRESCI, anul trecut, la Cannes. „Veteranii“ sînt reprezentaţi de francezul Vincent Garenq, cu Présumé Coupable – povestea adevărată a unei erori judiciare siderante şi genul de film care te face să scuipi pe prima uniformă care-ţi iese în cale; şi de Radu Jude, cu Toată lumea din familia noastră – probabil cel mai fierbinte titlu neaoş al momentului.

Mă bucur foarte tare că-l avem din nou în competiţie pe Jude (debutul lui, Cea mai fericită fată din lume, a cîştigat, în 2009, premiul pentru scenariu). Toată lumea din familia noastră, al doilea său lungmetraj (experimentul Film pentru prieteni rămîne un mediumetraj), e un film dificil/curajos, parte exorcizare, parte satiră, un film la care rîzi cu lacrimi, dar nu eşti sigur că toate lacrimile vin din rîs, un film care ar trebui să zgîlţîie cumva cinema-ul românesc (şi nu neapărat din cauza violenţei de pe ecran) şi care ar trebui să repună în discuţie noţiunile de familie, onoare, laşitate, agresiune, independenţă, discreţie, normalitate. La Berlin părerile au fost împărţite (de la „prea mic“ la „foarte mare“), cu excepţia complimentelor pentru Şerban Pavlu – un tur de forţă într-un rol pe muchie, cu care te întîlneşti cam o dată-n viaţă.

Dacă ar fi să descrieţi festivalul, ce aţi spune despre el?

E mic, dar e voios; e aplicat, dar e prietenos. Mi se pare important de precizat că toate filmele sînt difuzate în premieră absolută în România, şi nu „ciupite“ de la diverşi confraţi; că proiecţiile se întîmplă numai digital şi 35 mm, şi nu beta sau dvd; că filmele din competiţie (şi majoritatea celor din afara competiţiei) sînt alese exclusiv pe baza vizionării respectivelor titluri în cadrul festivalurilor străine (fie ele în proiecţii „de market“ sau oficiale), şi nu şterpelite din selecţiile sau palmaresurile aflate la îndemîna oricui, pe Internet; şi că intenţia asumat/declarată a festivalului este să aducă în România, în principal, filme care nu vor intra în circuitul cinematografelor din patrie şi care merită văzute pe un ecran cît mai mare.

Ce s-a schimbat de la o ediţie la alta?

Din 2009, de cînd Dana Dimitriu ne-a încredinţat mie selecţia, iar Codruţei Creţulescu coordonarea festivalului, mi se pare că am evoluat sensibil. Nu vreau să par trufaş (şi chiar dacă par, asta-i piesa – alta n-am!), dar am reuşit împreună mici victorii – un Woody Allen la senectute (Vicky Cristina Barcelona) şi un Jeff Nichols la debut (Shotgun Stories) în 2009; un double-bill exclusiv (A Single Man/A Simple Man), plus două premiere româneşti (Caravana cinematografică şi Portretul luptătorului la tinereţe) în competiţia din 2010; un Urs de Aur „proaspăt“ (Nader şi Simin), un Leu de Aur controversat (Somewhere) şi o proiecţie extraordinară (De ce trag clopotele Mitică?) în 2011 – plus independente americane, „măceluri“ asiatice, provocări europene şi inclasabilul Exit Through the Gift Shop, slăvită fie-i amintirea. E mult, e puţin? E suficient... deocamdată. În 2012 avem mai multe filme, mai mulţi prieteni şi ne „petrecem“ cu o lună mai devreme, între 19 şi 25 martie. A luta continua. 

a consemnat Ana Maria SANDU