Cluj via Stockholm – TIFF, o istorie personală

Sînt cît se poate de sigură că nu există nici un alt eveniment cultural despre care să fi scris la fel de mult şi de constant ca despre Festivalul Internaţional de Film Transilvania. Am ajuns la Cluj la ediţia a doua, iar anul acesta s-a încheiat cea de-a treisprezecea. Mă uit în jurul meu, la toţi aceşti oameni cunoscuţi, cu care mă întîlnesc an de an şi-mi dau seama că, oricît de agitate şi de complicate ne-ar fi vieţile, tot vom găsi un răgaz pentru momentul TIFF din existenţele noastre.  

Şaorma boemă cu de toate

Nici o ediţie nu poate să înceapă pînă nu ai reperat locurile unde poţi găsi o şaorma bună la orice oră din zi şi din noapte. Din kit-ul de supravieţuire al TIFF n-are cum să lipsească. Doner-ul de vizavi de Hotel Meteor a fost de data asta mană cerească. Într-o dimineaţă, pe la 4, cînd am descins într-un grup numeros, băieţii care vindeau ne-au întrebat cîte filme am văzut.

Revelaţia anului la capitolul mîncare rămîne însă Terasa Boema: loc spectaculos, feluri multe şi gustoase, scumpuţ, dar deloc de neglijat, serviciu rapid. Şi nu glumesc, în anii trecuţi inventaserăm un joc cinic: cîte filme poţi să pierzi aşteptînd la o cîrciumă din Cluj să-ţi vină cea mai simplă comandă.  

Zilele încep invariabil la TIFF cu multă cafea şi cu semne făcute pe programul tipărit. Titlurile încercuite vor fi mereu mai multe decît vei ajunge să vezi, dar ce contează. Important e să intri în ritmul de festival şi să te laşi dus de val. Să te bucuri, de exemplu, de un prînz cîmpenesc la Vlasa, o localitate împădurită, aflată la vreo 20 de minute distanţă de Cluj de mers cu maşina, unde gazdă ne-a fost artistul Ernö Bartha, autor al unor statui de fîn organic. În acest muzeu în aer liber (care le pune minunat în valoare) şi colţ de rai deopotrivă, ne-am bucurat de bunătăţile pregătite în cuptorul de piatră sau fierte în ceaun. Maestru de ceremonii: Ernö Bartha însuşi.  

Selfie-ul de după Gală ne-a găsit într-un cerc restrîns, la coada calului statuii din Piaţa Unirii, mîncînd raţă şi biban din nişte caserole de plastic şi ciocnind prosecco în pahare de carton. Mihai Chirilov, în ţinută de marinar, face ca poza noastră strîmbă de pe bancă să pară făcută pe o corabie adevărată. N-am eşuat nici de data asta. În buzunarul sacoului mai am încă o bucăţică de peliculă în care DiCaprio zîmbeşte galeş de pe Titanic. Am găsit-o cînd am fost să vedem depozitul de filme, locul din cartierul Gruia lăsat zeci de ani în paragină. Amestecul de ziduri dărîmate şi de pelicule răvăşite îţi rupe sufletul. Ideea de a-i da locului o nouă viaţă şi de a-l transforma, în următorii ani, într-un muzeu al filmului, precum şi campania „Salvaţi marele ecran“, iniţiată anul acesta, sînt semne de sănătate pe termen lung şi de generozitate. 

Filme pe alese

De cîteva ediţii încoace, fac selecţia documentarelor de la TIFF, aşa încît, cu vreo două luni înainte de a începe festivalul, stau şi văd cam 100 de filme, din care ajung să aleg cam 20. Un procent mic, avînd în vedere că în program au fost, anul acesta, 200 de filme, dar important pentru că e vorba despre titluri care merg cot la cot cu ficţiunea. Mă declar mulţumită că, şi la această ediţie, n-au fost puţini cei care au venit să-mi spună cît de mult le-au plăcut un titlu sau altul. Campioane la popularitate: Julia, Normalization, Fuoristrada şi Sickfuckpeople.

Dar să ne întoarcem la ficţiune. Competiţia a inclus 12 filme, iar Still Life, Blind, Stockholm, Paat sînt doar cîteva dintre titlurile despre care s-a vorbit cu pasiune, la cafea sau la bere, seara, la terase. Stockholm (Spania, 2013), în regia lui Rodrigo Sorogoyen, a cîştigat Trofeul Transilvania, iar protagoniştii – premiul pentru cei mai buni actori. E genul de film în două personaje, care îţi intră pe sub piele şi ştii că va rămîne acolo, oricîte poveşti de dragoste vei mai vedea de atunci înainte. La TIFF sau în altă parte. Regizorul a povestit că n-au avut finanţare, ceea ce se întîmplă destul de rar în Spania, dar, cu toate astea, şi-a pus în cap să-l facă şi cu resurse puţine, şi în timp scurt, tocmai pentru că şi-a dorit foarte tare. Şi, cumva, se simte. Totul se întîmplă într-o singură noapte. O noapte ca oricare alta, cînd un el şi o ea au un flirt într-un club. Mecanica sentimentelor e, însă, ca întotdeauna, una complicată. Fac un drum împreună. El e în stare de orice ca să-i arate cît de mult îşi doreşte să-şi petreacă noaptea împreună. Ea nu se lasă convinsă uşor, dar pînă la urmă o face. Nu, nu e o poveste cu happy end. Şi nu vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Căci ştim toţi că cele mai multe diamante strălucitoare sub clar de lună se dovedesc a fi nişte tinichele ordinare la lumina zilei. Situaţiile sînt construite cu o atenţie infinită, nici o replică nu sună fals, iar dramatismul privitului în oglinda celuilalt nu e altceva decît un joc la ruleta rusească. Şi aici nu există cîştigători.

Aceeaşi unitate de timp apare şi în filmul regizorului Peter Solan, pe care l-am descoperit cu această ocazie – Înainte de sfîrşitul nopţii (Cehoslovacia, 1965), proiectat în secţiunea „3x3“. O bijuterie cinematografică, un tur de forţă actoricesc, peste care timpul a trecut frumos. Povestea e extrem de simplă: într-o noapte, nişte necunoscuţi beau într-un bar. Felul în care interacţionează şi cum se schimbă raporturile dintre ei, în acest decor aparent banal te ţine însă cu sufletul la gură de la prima scenă şi pînă la ultima. Dramă şi comedie în egală măsură, Înainte de sfîrşitul nopţii rămîne un film viu, în care condiţia umană e luată la puricat şi arătată în toată splendoarea ei. 

Experienţa vizuală cea mai puternică am avut-o la filmul Of Horses and Men (Islanda, Germania, 2013), regia Benedikt Erlingsson. Facem cunoştinţă cu o comunitate mică, în care relaţiile pe care le dezvoltă oamenii cu caii par mai umane decît cele pe care le au unul cu celălalt. Absurd, caligrafic şi apăsător, filmul acesta, cu o imagine şi o atmosferă incredibile, cred că ar putea să îmblînzească şi pe cel mai cîrcotaş spectator.  

Cîteva instantanee  

Nu fac poze, dar mereu îmi decupez în minte nişte imagini pe care ştiu că le voi păstra de la fiecare ediţie de festival. Amintiri-polaroid fără de care Clujul n-ar avea nici un haz: sala plină de la Cinema „Florin Piersic“ (tot Republica îmi vine să-i zic), la proiecţia celor două calupuri de scurtmetraje româneşti şi marea familie a celor care cred în cinema-ul independent; ecranul mare din Piaţa Unirii, de care şi dacă ai vrea nu ai cum să scapi, pur şi simplu pune stăpînire pe întregul centru din oraş; răsăritul intimidant, după o noapte întreagă de dansat într-un bar; energia contagioasă a lui Mihai Chirilov; zenul lui Tudor Giurgiu; bucuria invitaţilor străini; uşurinţa cu care ne împrietenim unii cu alţii, într-o complicitate marca TIFF; agitaţia Iuliei Rugină înainte de proiecţia scurtmetrajului Să mori de dragoste rănită, cînd o avea alături pe Angela Similea, care vedea pentru prima dată filmul a cărei protagonistă era cumva; Zanussi distrîndu-se de fiecare dată cînd cineva făcea vreo glumă pe scenă la Gală; Boyhood, în ultima seară, văzut în aer liber, care vorbeşte cu o candoare infinită despre maşina infernală şi fascinantă de tocat, a timpului. Iar protagonist nu mai era de mult puştiul pe care regizorul l-a filmat timp de 12 ani, captînd fiecare transformare prin care a trecut, ci noi, cei care venim de tot atîţia ani la TIFF.