După Leipzig 2012
Tîrgul de carte de la Leipzig s-a încheiat de curînd. Revăzut după doi ani, mi s-a părut și mai mare și mai colorat. L-ai putea compara ușor cu un oraș forfotitor, suspendat, în care își dă întîlnire toată Germania. Tinerii costumați în personaje de carte sînt peste tot. Inițial privirile ți se lipesc de ei și te minunezi de cîtă imaginație pun la bătaie ca să apară în costume cît mai extravagante. După cîteva ore te obișnuiești și ți se pare firesc să-i vezi trecînd printre standuri, pozînd sau aranjîndu-și urechile și perucile roz, verzi sau albastre.
N-ai cum să nu te gîndești că ai nimerit la o sărbătoare populară a cărții, în care se amestecă lecturi, volume, cumpărători de toate vîrstele, plase mari și burdușite. Și, poți să stai liniștit, oricîte evenimente ar încorpora tîrgul, cu siguranță se va găsi un public pentru fiecare.
Ca să reziști în ritmul de tîrg ai nevoie măcar de un antrenament de o zi. Vei pica mort de oboseală, seara, după ce ai urmărit cu privirea un du-te-vino de cîteva mii de oameni și ai făcut slalom riscant printre vizitatori. Să ajungi la timp la o lectură, adică să străbați în goană imensitatea aceea de construcție în care se organizează tîrgul, ar putea trece fără nici o exagerare drept sport extrem.
Am experimentat senzația în prima zi și vă garantez că n-a fost deloc ușor. Nu mi-am calculat timpul bine, iar culoarele se lungeau, la capătul unui tunel de trecere mă aștepta încă o probă de foc, altă hală lungă și ticsită de oameni. Mi s-ar fi părut culmea ironiei ca în obsesia mea nebună de a ajunge la timp să întîrzii tocmai la nemți. Din fericire, un zeu al autorilor înnebuniți de gîndul că o să rateze o lectură m-a salvat în ultima clipă.
De a doua zi ai deja un sentiment de familiaritate. Începi să recunoști fețele scriitorilor și pe cele ale moderatorilor și intri într-o inerție care te face să te gîndești că ai putea să faci aceleași drumuri pînă la sfîrșitul vieții.
Am plecat în călătoria de anul acesta de la Leipzig cu Filip Florian și Marin Mălaicu-Hondrari, invitați de Centrul Național al Cărții din cadrul ICR și de Traduki. I-am întîlnit la fața locului pe Simona Sora, Robert Șerban, Ovidiu Nimigean, Daniel Vighi, Cătălin Torsan, fiecare dintre ei veniți în alte programe. M-am bucurat să-i revăd pe Eva Ruth Wemme, Jan Cornelius, care ne-a fost și translator la toate discuțiile și lecturile pe care le-am avut alături de alți scriitori din Sud-Estul Europei, Anca Fronescu, Gyorgy Dragoman, Alexandrina Panaite.
Fără Georg Aesch și pulberea de aur pe care ne-a turnat-o nu doar în paharele cu picior, – dintr-o sticlă pe care scria Goldwasser și pe care o avea la stand pentru degustare – ci și în momentele de respiro, cînd ne-a povestit tot felul de întîmplări, cu un umor calm, irezistibil, cu siguranță că Leipzigul nostru n-ar mai fi fost la fel.
Cu Marin și Filip m-am amuzat teribil în prima dimineață în care am aterizat la micul dejun printre nenumărați puștani și ne-am imaginat ce ar putea spune despre vîrstele matusalemice ale micului nostru comando. Am hoinărit pe străzi care, la doi ani de la prima vizită, nu mai au aproape deloc un aer redegist, ci mai degrabă, vienez. Am vorbit despre literatură și politică, am citit din cărțile noastre, ne-am disciplinat și am adunat conștiincioși bonurile fiscale pentru deconturi, am băut cidru și bere nefiltrată, am mîncat un fel de pizza cu un blat făcut parcă dintr-o foaie de calc.
Din poza noastră de grup nu poate să lipsească femeia lîngă care am stat în tramvai în prima zi de tîrg, care timp de o jumătate de oră și-a făcut tacticoasă unghiile cu o ojă vernil.
De departe, evenimentul cel mai spectaculos din acest tîrg de carte a fost Balkan Nights, care a avut loc într-un cinematograf vechi, dărăpănat, într-un cartier cu un aer foarte berlinez. Era genul de locație cool, cu un public care venea, își lua o bere și stătea pînă tîrziu în noapte. Muzică, literatură, proiecții video. Fără să vreau m-am gîndit la cinematografele de pe bulevard, din București, majoritatea închise, și, încă o dată, la snobismul nostru, care ne face să vrem numai lucruri noi și cît mai bibilite.
Marin a urcat pe scenă într-o lumină roșiatică și a vorbit calm și senin. Un actor a citit un fragment în germană și sala aceea misterioasă, în care cred că erau mai mult de 200 de oameni, a ascultat atentă și a aplaudat la sfîrșit. Nu știu cum a fost pentru el, dar pentru mine era cea mai plină sală pe care o văzusesem vreodată la un eveniment cultural.
Liniștea din ultima zi, în care picioarele noastre obosite știau singure drumul spre străduța din centru cu mese afară și cu ciuperci încălzitoare, cîndva plină ochi, devenise mai mare. Agitația se domolise, semn că Leipzig-ul își reintrase în ritmul obișnuit, de început de săptămînă, și că invitații veniți pentru tîrgul de carte se întorceau la casele lor.
Pulberea de aur presărată peste lucruri, scriitori și cărți a ținut și pentru noi, ca-n basme, trei zile.
