Fata şi schitul
Am tot citit știrile din ultimele zile, anchete peste anchete, legate de fata disparută și regăsită după ce și-a petrecut două nopți la mînăstirea Schitul Rarău. Și mi-am amintit de povestea pe care am trăit-o eu însămi la 17 ani. Seamănă pe undeva cu a Iuliei Ionescu.
Pentru o mai bună reconstiturie a faptelor de acum mai bine de 20 de ani, mi-am căutat jurnalele din perioada liceului. Scriam toate prostiile, așa că ar fi fost șanse mari să fi notat ceva la cald. Nimic, tăcere maximă. O singură însemnare de pe 7 aprilie, după o săptămînă de la întîmplarea despre care ai mei n-au aflat nici pînă în ziua de azi: „E deja o săptămînă de cînd am venit de acolo cu Vasi (prietena mea) și-ncerc să-mi amintesc exact cum a fost. Am avut zile cînd cînd îmi venea să-i tot întreb dacă am fost sau nu plecată, dacă s-a întîmplat sau nu ceva cu mine. (…) Te rogi? Nu încă. Și-atîtea mii de gesturi pe care probabil că n-o să le pot uita niciodată după ce am fost la schit”.
Imposibil de reconstituit ceva. Mă bazez, așadar, doar pe memorie. Îmi tratam angoasele adolescentine cu cărți și plecări la munte. Inventam grupuri mai mari de prieteni excursioniști pentru părinți, locuri sigure și neriscante. Cîteodată ieșea bine, alteori ne mai împotmoleam pe drum, cum s-a întîmplat în cazul unei descinderi în Retezat. Am ajuns la o cabană închinsă, Baleia, am intrat pe geam, am stat două zile și două nopți acolo aproape fără mîncare, fără lemne de foc, din cauza unui potop de ploaie pe care Noe îl aruncase peste noi. Acasă a ieșit scandal, părinții au început detectivismul cu telefoanele, au venit la liceu, dar s-au bucurat cînd ne-au văzut plini de noroi și hămesiți de foame că nu se întîmplase nimic dramatic.
După aia ne-au mai lăsat în pace, așa că ne organizam plecările cu rucsaci grei și trasee complicate.
Nu mai știu exact de ce ne-am dorit în acel aprilie să ajungem la Schitul Lainici. Poate că ne plăcea ideea de a experimenta puțină recluziune monahală. Habar n-am. Cert e că am pornit la drum două fete. Am mers cu un personal pînă în halta Lainici, ne-am dat jos și am luat-o pe drumul forestier care urca la schit. Vreo 2 ore jumătate de mers. Am găsit locul, semăna cu o casă țărănească în pustietate. Ne-a plăcut. Ușa era deschisă, așa că am intrat. Puține lucruri, curat și ordonat totul. Am strigat, nici țipenie de om. Cînd deja ne instalaserăm și orbecăiam cu o lanternă prin curte, a apărut un bărbat. Plete, barbă, haine ponosite, corp atletic, privire scînteietoare. Acum mă gîndesc că trebuie să fi avut în jur de 40 de ani. N-a părut mirat că ne vede, ne-am cerut scuze, l-am întrebat cum îl cheamă și dacă putem rămîne peste noapte. Ne zîmbea, dar nu vorbea. Deloc. Ne-am uitat una la alta, nu înțelegeam nimic. O dată cu întunericul de afară, parcă nu ne mai simțeam nici noi în largul nostru. Bărbatul ne zîmbea în continuare. A dispărut la un moment dat. Apoi s-a întors cu lemne de foc și cu mîncare: nuci, mere uscate, miere, pîine. Prin semne și cu niște cărție de rugăciuni în față ne-a explicat că ține un post al tăcerii. Parcă jucam mima cu un personaj cum nu mai întîlniserăm decît în romane.
El gesticula, noi traduceam în cuvinte. Așa am aflat că făcuse rugby de performanță și că la un moment dat simțise chemarea lui Dumnezeu și își lăsase cu totul viața lumească. Noaptea mi s-a părut fără sfîrșit. Era romantic, dar îl citiserăm amîndouă pe Poe și poate de acolo ne veneau frisoanele. Am dormit în aceeși cameră, noi două lipite una de cealaltă, el în patul de alături. Dimineața ni s-a părut o adevărată binecuvîntare. Am pus masa afară într-un foișor, bărbatul ne zîmbea în continuare. Am lustruit apoi toți trei niște obiecte de cult. După prînz, cu tot felul de cărți bisericești în bagaj, ne-am luat rămas bun și am pornit spre casă. N-am mai vorbit nici una cu cealaltă despre aventura noastră alpino-religioasă. Și, din fericire, nimeni nu ne-a dat dispărute. A urmat o perioadă în care am început să citesc Vechiul Testament.
Criza mistică ca și frica de moarte sînt boli ale adolescenței. Nu există vaccinuri pentru ele, așa că unii trec prin forme mai ușoare, alții prin unele mai severe.
Noi am avut noroc, nu s-a scris în ziare că am dispărut de acasă, n-a făcut nimeni o anchetă despre unde am stat și cu cine ne-am întîlnit. Am putut merge mai departe. N-aș vrea să fiu în pielea Iuliei. Cine știe cum va trece peste toate astea.
Nu m-a mirat deloc nici cînd am citit despre ea că învăța foarte bine și era olimpică. Eu mă pregăteam pentru faza pe țară a olimpiadei la română, despre asta scriam în următoarele însemnări din jurnal. A, și mai mîzgăleam tot felul de poezii.
Parcă că totul se leagă, dar cine are timp și chef să înțeleagă un biet suflet de adolescent rătăcit? Mai bine îl tranșăm și îl facem tocană la TV.
Foto: wikimedia comons
