Înainte de a pleca spre Alba Iulia văzusem cîteva fotografii, auzisem poveşti cum că Cetatea ar arăta senzaţional după renovare. Dar pînă nu te convingi singur, te fereşti ca dracul de tămîie de exagerări. Cînd am ajuns, însă, la locul faptei, am trecut de Poarta I, am urcat panta şi tot ce-am mai putut să zic a fost un oau!.
Ce iei cu tine acasă, după ce zilele de vacanţă la all inclusive-ul de pe litoralul bulgăresc s-au terminat? În orele petrecute într-un autocar cu etaj, care a adunat oameni de la Albena şi Nisipurile de Aur, discuţiile s-au învîrtit, invariabil, în jurul mîncării.
Orice-am face şi oricît am fantaza, moartea rămîne un lucru inestetic şi indecent. Sîntem programaţi să ne speriem, apoi să conştientizăm ideea, dar să ne raportăm la ea ca şi cînd şi-ar face mendrele întotdeauna cu alţii şi în altă parte. Şi, totuşi, în corpul pe care îl ştiu atît de bine şi-l îngrijesc cu atenţie, creşte un desen ciudat.
La un an după ce a apărut pe coperta revistei Time, Jonathan Franzen publică romanul Libertate, fără nici o îndoială evenimentul editorial al acestei toamne. Cartea a apărut de curînd şi în traducere românească la Editura Polirom. Într-un foarte lung dialog cu Philippe Boulet-Gercourt, Franzen vorbeşte despre celebritate, depresia clasei de mijloc, anii Bush, despre Twitter, Facebook şi literatură.
De cînd mă ştiu am avut o mare admiraţie pentru oamenii care ştiau să facă ceva: să coasă, să picteze, să croşeteze, să cînte la un instrument. Şi asta pentru că n-am fost niciodată prea îndemînatică. Pe vremea orelor de lucru manual de la şcoală mama plătea diverse doamne pricepute să-mi facă temele, adică să-mi brodeze feţele de pernă, să facă din cruciuliţe numerele matricole.
Nu mai ajunsesem la Herculane de vreo 13 ani. Atunci era o iarnă aprigă şi drumul de la Tîrgu-Jiu, făcut cu un autobuz neîncălzit şi care scîrţîia din toate încheieturile, nu l-am uitat prea uşor. În şcoala generală mai fusesem într-o excursie, dar nu-mi aminteam mare lucru în afara statuii lui Hercules, în faţa căreia ne şi pozaserăm, şi a gustului de sandviciuri mîncate la grămadă.
Din Le Figaro aflăm că unul dintre primele filme ale maestrului suspansului, Alfred Hitchcock, a fost descoperit în Noua Zeelandă. Anunţul a fost făcut de Arhiva de film din Noua Zeelandă. Acest film mut, care datează din 1923, a fost regizat de Graham Cutts, dar Hitchcock a lucrat la el ca scenarist, scenograf, monteur şi asistent de regie.
Din Le Figaro aflăm că, filmul iranian Nader and Simin, a Separation (2011) a făcut aproape 400.000 de intrări în trei săptămîni şi cunoaşte un succes neaşteptat în Franţa. În urmă cu cîteva zile, Nicolas şi Carla Sarkozy au vrut să vadă filmul şi li s-a adus o copie în sala de cinema de la Élysée.
"Vă amintiţi vorbele lui Marmeladov, personajul dostoievskian din Crimă şi pedeapsă: fiecare om din lumea asta trebuie să aibă un loc unde să se poată duce. Se prea poate ca scriitorul să nu fie cruţat de această nevoie. N-are importanţă dacă va tînji după patrie şi după limba maternă sau după o altă ţară şi o altă limbă."
La începutul lunii iunie, presa din toată lumea anunţa că scriitorul francezo-spaniol Jorge Semprún a murit la vîrsta de 87 de ani. Portretele făcute scriitorului aminteau toate că a fost deportat la Buchenwald, scenarist al lui Costa Gavras, ministru de Cultură în Spania, academician Goncourt la Paris, şi, mai ales, că este autorul unei capodopere – Scrisul sau viaţa (1994).
Întrebarea de la care a pornit acest dosar e cît se poate de simplă – Ce ne mai emoţionează?, în contextul în care sîntem bombardaţi zilnic de lucruri extreme: morţi filmate, grozăvii de tot felul, ştiri şi imagini tari care nu ne mai captează atenţia mai mult de cîteva secunde.
Dacă TIFF-ul ar fi un album cu instantanee, aş alege, fără să clipesc, din 2002, drumul din Piaţa Unirii pînă la Cinema Victoria, făcut cu un Mihai Chirilov blond, slab, îmbrăcat cu un tricou cu Björk şi nişte pantoloni din material lucios. Habar n-am cum nu şi-a pierdut răbdarea şi continuă să le spună şi azi invitaţilor şi prietenilor la ce filme să meargă pentru că el crede că le-ar plăcea.
Am ajuns la Cluj, la TIFF, în 2003, la ediţia a doua. De atunci, în fiecare an l-am aşteptat cu nerăbdare. Festivalul cel mai important de film înseamnă nu doar sute de filme, ci şi oameni, evenimente, petreceri, un aer inconfundabil de vacanţă, un timp suspendat în care lucrurile se întîmplă după alte reguli decît cele de acasă.
Dacă ar trebui să aleg între Cișmigiu și Herăstrău, aș zice fără să mă gîndesc prea mult, Cișmigiu. În primul rînd pentru că e în mijlocul orașului. Apoi, pentru că e parcul în care m-au dus ai mei la prima vizită în capitală.
Nu cred că e zi în care să nu citim sau să auzim vreo remarcă legată de locul ăsta. De cît de putred e totul aici, de cît de tare ne-a dezamăgit, de cum ne serveşte dimineaţa, la prînz şi seara motive nenumărate să plecăm fără să ne mai uităm înapoi.
În toate revistele literare și în toate paginile de cultură ale ziarelor franțuzești apar materiale dedicate poveștii editoriale de succes care se numește Gallimard.
Alexis Liebaert îi ia un interviu scriitorului Ian McEwan, care a publicat de curînd romanul Solar, aclamat de critica britanică. McEwan vorbeşte despre interesul său pentru ştiinţă: „Cred că nu există curiozitate intelectuală fără interes pentru ştiinţă.“
De ce înregistrarea video cu asasinarea lui Bacioterracino a cutremurat opinia publică mondială? Întîi şi-ntîi, pentru că era pentru prima dată cînd o astfel de înregistrare era transmisă. În general, ni se arată numai partea finală a unui asasinat, fotografia cadavrului, drept unică mărturie.
E vorba despre o actriță icon, a cărei carieră a însemnat 60 de ani dedicați filmului și teatrului. Jeanne Moreau, l'insoumise (Flammarion, 410 pg.) nu e prima carte care îi este consacartă actriței din Jules et Jim. Autorul, Jean-Claude Moireau, i-a mai dedicat în urmă cu niște ani o biografie în imagini.
Universalistă, Franţa a vrut întotdeauna să contribuie la construcţia unei civilizaţii mondiale. Această ambiţie a devenit realitate în trecut. Astăzi, Franţa şi-a pierdut preponderenţa pe plan cultural.
Cel de-al doilea film al său, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, este cel mai aşteptat titlu românesc din 2011. Adrian Sitaru a debutat în lungmetraj cu Pescuit sportiv (2009) şi este autorul mai multor scurtmetraje de succes: Valuri (2007), Colivia şi Lord (2010).
Nu mai ştiu ce o fi fost în capul meu cînd mi-am ales acest subiect pentru dosar. Nici măcar nu sînt foarte fricoasă din fire. Sau, cel puţin, aşa credeam. Însă, trebuie să mărturisesc că am ajuns să trec prin toate spaimele posibile legate de finalizarea acestui grupaj.
Le Figaro anunţă apariţia în ediţie franceză a biografiei Alfred Hitchcock: une vie d'ombres et de lumière, semnată de Patrick McGilligan (Institut Lumière/Actes Sud) şi publicată în original în 2003. E vorba despre un volum de 1120 de pagini, cu 100 de fotografii, index de nume, de filme şi filmografie.
Peronul Gării de Nord, vineri după-amiază în ajunul Crăciunului, era un loc foarte animat. Aglomeraţia aceea de genţi, pungi şi paporniţe, în care pare că a încăput toată lumea, nu s-a schimbat. Acceleratul 1.725 a fost tras la peron, oamenii au intrat în vagoanele noi, cele cu etaj, şi şi-au ocupat locurile.
"Proiectul acesta a fost autist încă de la început. Ştiam, de cînd lucram la scenariu, că am să fiu atacat, că nu toată lumea o să fie de acord cu modul în care am decis eu să văd şi să prezint lucrurile. De-a lungul anilor însă, am învăţat să înţeleg că unele opinii critice mă ajută. Cel mai tare îmi doresc însă ca filmul să treacă testul timpului."
Un excelent interviu cu scriitoarea germană Katja Lange-Müller, născută în Berlinul de Est şi cu o biografie mai ceva ca un roman, semnat de Alina Purcaru.
În cotidianul The New York Times din 7 decembrie, Larry Rother scrie un amplu articol despre starea traducerilor din literaturile străine pe piaţa americană. Autorul pleacă de la premisa că americanii sînt totuşi dornici să citească proză poliţistă scandinavă şi dă un exemplu concludent: trilogia Millennium a lui Stieg Larsson, care se bucură de un succes răsunător.
Le Nouvel Observateur şi Le Figaro îi consacră fiecare cîte un articol patroanei Institutului medico-legal din Paris, Dominique Lecomte, a cărei a doua carte, La Maison du mort, va apărea în curînd la editura Fayard. Ea însăşi parcă personaj de roman, Dominique Lecomte povesteşte cum e să trăieşti zi de zi printre cadavre şi, mai ales, cum reuşeşte să facă faţă durerii, deznădejdii şi lacrimilor celor vii, care şi-au pierdut fiinţele dragi.
De cîţiva ani încoace, la toate festivalurile de literatură sau la lecturile publice din străinătate la care am fost invitată, s-a ajuns invariabil şi la discuţia despre filmele româneşti recente. Cei cu care mă întîlneam nu ştiau foarte multe lucruri despre literatura română, dar auziseră de 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, de Moartea domnului Lăzărescu sau de A fost sau n-a fost?
În lumea noastră, preocupată pînă la obsesie de greutate, tot mai multe adolescente suferă de anorexie. Așadar, e greu să vorbești despre asta pe un ton just, fără să dramatizezi.
La jumătatea anilor ’90 am venit dintr-un oraş de provincie în Bucureşti, la facultate. Gara arăta ca o haltă spre iad, aurolacii îşi trăgeau aici sufletul, iar cerşetorii îşi făceau monetarul. Dar cui îi păsa? Intrasem la Litere, visul meu se împlinise, pentru moment nimic nu putea să-l umbrească.
De-a lungul timpului, Vaticanul şi-a exprimat în termeni duri şi previzibili dezacordul moral cu multe dintre filmele importante. În 2007, s-a scris despre filmul lui Mungiu – 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile – că ar fi „o operă sordidă, care tratează copiii nenăscuţi ca pe nişte obiecte de aruncat la gunoi“. Acum, în sfîrşit, Vaticanul a găsit o peliculă care să-i placă şi căreia nu mai are ce să-i reproşeze.
E vorba despre un obiect spectaculos, dedicat în primul rînd cinefililor împătimiți: Audrey Hepburn. Photographs 1953-1966, Taschen, ediție limitată,1000 de exemplare, numerotate și semnate de Bob Willoughby. Prețul: 500 €.
Cînd nimeni nu se mai aștepta, iar favoriții erau scriitorii africani Assia Djebar şi Ngugi wa Thiong'o, Nobelul pentru literatură i-a fost în cele din urmă acordat lui Llosa.
În Télérama Stéphane Audran, Michel Duchaussoy, Isabelle Huppert și Anna Mouglalis îl evocă pe Chabrol, regizorul cu care au lucrat de-a lungul timpului. Patru mărturii profund umane despre un mare regizor.
Cel de-al patrulea film al regizorului Radu Muntean continuă genul de poveste urbană, inaugurată o dată cu Boogie în 2008. Marţi după Crăciun vorbeşte onest şi sensibil despre o criză conjugală care aruncă în aer iluzia familiei perfecte. Filmul a fost selecţionat la numeroase festivaluri, a avut o presă foarte bună la Cannes şi la Sarajevo, a obţinut deja mai multe premii şi de pe 17 septembrie va intra în cinematografele din România.
Prima dată am ajuns în oraşul de pe colinele cretoase prin 2002. Deşi se afla la o distanţă de doar 65 de km de graniţă, simţeam că e o călătorie importantă.
Poate v-aţi întrebat pe cînd un nou roman semnat de Michel Houellebecq. Chiar dacă nu sînt încă multe informaţii despre această apariţie editorială, e clar că va fi evenimentul toamnei literare, ocazie cu care în Franţa vor apărea şapte sute de titluri
Nu sînt cea mai optimistă persoană din lume, dar asta nu mă împiedică să sper în fiecare zi. La lucruri mai mici sau mai mari. Că voi revedea pe cineva drag sau că va veni metroul în staţie fix cînd eu cobor pe peron.
Melancolizați-vă cu fotografiile în care Richard Avedon îi dirijează pe Marilyn Monroe și Billy Wilder în cadrul unei ședințe foto din studioul său, în 1954.
Aurora i-a entuziasmat pe unii, alţii n-au rezonat şi i-au reproşat fie lungimea excesivă, elipsele sau faptul că nu „explică“ ce-i cu Viorel sau cine sînt victimele sale. Am vorbit cu Cristi Puiu în mai multe „etape“ despre intenţiile auctoriale, riscurile pe care şi le-a asumat cînd a decis nu numai să facă un film despre un om care ajunge să ucidă, dar să-l şi joace, reacţiile pe care le-a stîrnit filmul său, prejudecăţi, disconfortul spectatorului şi comparaţiile ajutătoare.
Pe 29 iunie s-au împlinit 110 ani de la moartea lui Saint-Exupéry. Autorul Micului Prinţ, aviator şi scriitor deopotrivă, întrebat în 1939 cum împacă aceste două pasiuni, răspundea astfel: „Pentru mine, să zbor sau să scriu e acelaşi lucru“.
Într-un interviu în Télérama, actrița povestește cu șarm despre cum a venit în Franța pentru Truffaut, Chabrol, Godard, despre ce înseamnă să fii fiica unui mare actor, despre debutul în cinema din anii ‘60, căsătoria sa cu Roger Vadim, o fotografie din 1972 în care rîde (făcută în Vietnam) care a costat-o scump…
Am învățat să merg pe o bicicletă cu roți ajutătoare. Cînd am început să-mi mențin echilibrul, ele au dispărut. Cu prețul unor julituri la picioare, am reușit să devin biciclistă, să ies pe trotuarul din fața casei și să fac ture pînă se întuneca de-a binelea. Cred că de pe atunci mă concentram să merg cît mai bine, din moment ce-mi intrase în cap că e unul dintre puținele lucruri pe care n-o să le mai uit niciodată. Și exact așa a fost...
O zi de dumincă e momentul cel mai bun să faci o vizită la casa lui Arghezi. Dacă vrei să ajungi la Mărţişor, trebuie să treci pe lîngă cel mai nou şi mai mare mall din România. Cînd Arghezi a cumpărat terenul, în 1926, avea 46 de ani şi cartierul era unul liniştit şi retras, la marginea capitalei, în fosta mahala “Cărămidarii de Jos”.
Volumul de corespondență Lots of Love – Scott et Scottie (correspondance 1936-1940) de Fitzgerald (tată și fiică) - Le Livre de Poche, tradus din engleză - ni-l arată pe scriitor în postura de tată exemplar. Și asta în timp ce soția sa, Zelda, vizita din ce în ce mai des spitalele psihiatrice.
Încep să cred din ce în ce mai mult că vîrsta nu e decît un număr, printre multe altele, n-are mare importanţă. Ne purtăm la 50 ca la 20 şi la 30 ca la 18, în unele situaţii....
În primăvara lui 1998 munceam de zor la lucrarea de licenţă despre Leonid Dimov. Ziua scriam, iar seara îmi luam foile caligrafiate şi le predam doamnei Mirela ca să mi le culeagă pe calculator....
Pînă pe la 9-10 ani, cea mai mare pedeapsă inventată vreodată mi se părea aceea de a fi lăsată singură acasă: toate zgomotele să se liniştească brusc şi oamenii dragi să se evapore odată cu trîntirea ...
