O călătorie cu trenul
Peronul Gării de Nord, vineri după-amiază în ajunul Crăciunului, era un loc foarte animat. Aglomeraţia aceea de genţi, pungi şi paporniţe, în care pare că a încăput toată lumea, nu s-a schimbat. Acceleratul 1.725 a fost tras la peron, oamenii au intrat în vagoanele noi, cele cu etaj, şi şi-au ocupat locurile. Ne-am ajutat unii pe alţii cu sfaturi în găsirea unui spaţiu pentru genţi. “Încape sub scaun”, se auzea din cînd în cînd în compartimentul lung cu scaune albastre. După cîteva minute de la plecare, au început să ţîrîie telefoanele. Fiind un spaţiu deschis, convorbirile telefonice se întretăiau unele cu altele. Te luau pe sus, te făceau părtaş la poveşti de familie transmise în direct, iar cuvintele colegilor de scaune se amestecau cu cele pe care încercam să le citesc. Aşa că n-aş putea spune prea clar cu ce era povestea cu care am pornit la drum. Căci ea s-a tot modificat pe parcurs. S-au insinuat acolo nişte personaje cît se poate de reale. Un domn aflat la spital, din cauza faptului că îi plesnise un vas de sînge la cap şi n-avea voie să se mişte deloc două săptămîni, două perechi de bocanci îmblăniţi, pe care fata blondă din faţa mea îi aducea în discuţie la fiecare dintre cele 5 ore de vorbit non-stop la telefon, o cumnată care venea numai dimineaţa acasă şi sora îşi compătimea fratele, fără însă să nu uite să amintească de faptul că fiecare “face ce vrea, treaba lor, dragă”.
Amuzant şi ironic în acelaşi timp, căci toţi oamenii din acel vagon păreau că se plictiseau îngrozitor, ceea ce le şi transmiteau celor dragi. Obosiţi să-şi ţină telefoanele la urechi, la jumătatea drumului au apărut căştile şi monologurile cu spectatori au continuat şi mai abitir.
Am aflat ce o să mănînce în următarele zile, ce o să facă şi pe cine o să întîlnească, ce colege sau rude o să nască, ce au în frigider cei dragi care au rămas la Bucureşti, unde lucrează şi de ce fel de şefi au parte. Nici nu-ţi vine să crezi cîte nimicuri sînt în stare să-şi spună oamenii. Şi cît de aproape vor să fie de familii în ajun de sărbători.
Partea amuzantă e că, după o epopee fără sfîrşit a nimicurilor cotidiene, după ce nici cei de acasă nu mai apucaseră să facă mare lucru, deşi erau întrebaţi din 5 în 5 minute “voi ce faceţi acum?” s-au cam plictisit şi au cedat.
La capătul călătoriei, fata blondă se cam certase cu sora sa care trebuia s-o aştepte în gară. Părea că aceasta nu mai avea chef, ca şi cînd aflase tot ce era de aflat şi nu mai rămăsese mare lucru de spus.
Sper din tot sufletul ca vecinii mei de călătorie să fi depăşit aceste momente delicate şi mesele “live” să fi fost măcar la jumătatea dorinţelor exprimate la telefon.
Un lucru e cert, nu-mi imaginam că se poate vorbi atît de mult şi nici nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că o călătorie cu trenul poate fi atît de angoasantă pentru unii... Slavă Domnului că în avioane nu ai voie să vorbeşti la telefon!
Mi-aduc aminte de drumurile de acum cîţiva ani în care, după cîteva ore de discuţii cu vecinii de compartiment, te despărţeai prieten, schimbai numere de telefon de la doctori, gazde sau profesori. Se iscau controverse, dezbateri, se puneau în joc argumente.
Jur că acum nimeni n-a interacţionat cu cei din jur. Vă vine să credeţi că la sfîrşit nici măcar nu ne-am salutat, pentru că, de fapt, chiar dacă aflasem toate aceste detalii din vieţile lor, nu schimbaserăm nici măcar un singur cuvînt?
