Nu cred deloc că cinema-ul e o demonstraţie

- interviu cu Radu MUNTEAN -

Cel de-al patrulea film al regizorului Radu Muntean continuă genul de poveste urbană, inaugurată o dată cu Boogie în 2008. Marţi după Crăciun vorbeşte onest şi sensibil despre o criză conjugală care aruncă în aer iluzia familiei perfecte. Filmul a fost selecţionat la numeroase festivaluri, a avut o presă foarte bună la Cannes şi la Sarajevo, a obţinut deja mai multe premii şi de pe 17 septembrie va intra în cinematografele din România.

S-a schimbat lumea cinematografică de la debutul cu Furia? Vă e mai uşor acum să faceţi film decît în 2002?  

Acum zece ani, filmul românesc era în comă, iar perspectiva debutului era iluzorie. Eu unul nu am crezut că o să fac cu adevărat film decît cînd am dat motor, în prima zi de filmare. Începusem pregătirile deja de două ori pînă atunci şi de fiecare dată am fost oprit, din diferite motive, cu o lună înainte de filmare. 

Sigur că lucrurile s-au schimbat, atunci părea de necrezut că un cineast român poate fi deprimat dacă nu prinde competiţia de la Cannes. Cu toate astea, deşi de cîţiva ani încoace România cinematografică e noua Coree sau noul Iran – cum vrei să-i zici – aici, în ţară, nu reuşim să capitalizăm succesul. E încă multă corupţie în filmul românesc şi multă indiferenţă faţă de performanţă. Nu există o gîndire pe termen mediu şi lung, de fapt pe orice termen – dacă stau să mă gîndesc. Mie mi-e mai uşor acum să fac film pentru că funcţionez într-o echipă cu care m-am rodat la ultimele trei filme şi, în plus, am căpătat credibilitate în faţa celor care ar putea investi în film, dar cred că pentru debutanţi e în continuare foarte greu. 

Şi eu m-am schimbat, a fost probabil decada cea mai importantă din viaţa mea. Am acum mai multă experienţă şi sînt, fără îndoială, mai „în controlul“ filmelor pe care le fac, însă mă străduiesc să regăsesc entuziasmul de la primele filme. 

 Marţi după Crăciun – al patrulea lungmetraj pe care îl semnaţi, vine cumva în continuarea lui Boogie. E o poveste despre iubire şi adulter, extrem de proaspătă, care are şi emoţie, şi ironie. Publicul de la Cluj a fost de-a dreptul entuziast după proiecţie. N-am auzit ca filmul să fi lăsat pe cineva indiferent. Ce e cel mai greu să găseşti cînd te apuci să faci un film cu o astfel de temă: tonul, story-ul, onestitatea cu care tratezi subiectul, să nu cazi pe locuri comune? 

Încă de la început, filmul e un dialog mental între autor şi potenţialul spectator. De la idee pînă cînd se termină postproducţia filmului, funcţionează, uneori cu sincope, tipul ăsta de comunicare. Cel mai greu e să faci în aşa fel încît ceea ce e personal pentru tine să devină personal şi pentru cei care văd filmul. Cît priveşte onestitatea, cred că atunci cînd începi un film trebuie să-l licitezi corect. Poţi să-ţi doreşti un film de public şi atunci depistezi destul de repede pe ce butoane să apeşi, poţi să încerci să ghiceşti care e trendul social care prinde în festivaluri şi să mergi în direcţia asta sau poţi să decizi că, pînă la urmă, filmul e o experienţă intimă şi că nu merită, de fapt, să faci nici un compromis. Eu unul, deşi nu am nimic împotriva succesului, am ales pînă acum ultima variantă. 

E al treilea scenariu scris împreună cu Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu. 

 Cum reuşiţi să vă manageriaţi orgoliile creative şi să funcţionaţi împreună? 

Nu e uşor. Ultimul scenariu a ieşit după mari lupte, au fost momente în care părea că fiecare trage în altă direcţie. Am pornit încă de la început cu ideea că scriem un scenariu despre intimitate, deci n-o să ne menajăm nici pe noi, nici pe spectatori şi nici n-o să ne ferim de deranjul emoţional pe care-l implică situaţia din film. Subiectul e extrem de delicat, fiecare dintre noi a trecut prin experienţe diferite şi, în funcţie de asta, ne-am poziţionat cîteodată diferit, vizavi de unele rezolvări dramaturgice. Lipsa asta de consens a creat nişte blocaje în timpul scrierii, dar cel mai important e că a dus scenariul la nivelul următor. Pînă la urmă, rezultatul final ne-a mulţumit pe toţi trei şi eu de-abia aştept să repet experienţa. E complicat, cum zici, să ne manageriem orgoliile, dar fiecare dintre noi e suficient de inteligent încît să recunoască o idee bună, chiar dacă vine de la celălalt. În plus, sîntem prieteni buni şi asta simplifică lucrurile. 

 Din ce povesteaţi despre filmarea la Boogie, cînd aţi stat la mare, părea că e o vacanţă „de lucru“ în familie. La Marţi după Crăciun a fost la fel? Cît au durat filmările şi care a fost atmosfera? 

Filmările au durat puţin, douăzeci şi două de zile, ca şi la Boogie. Altfel, situaţia a fost foarte diferită. În primul rînd, nu am fost în deplasare cu echipa, asta făcea ca atmosfera de la Boogie să pară mai de vacanţă, deşi nu era. Dincolo de asta, pentru mine şi pentru actori, Marţi a fost mult mai greu decît Boogie. Mi s-a părut, ca niciodată, că în filmul ăsta fiecare secvenţă e la fel de importantă, că nu am, cum se întîmplă de multe ori, secvenţe mai simple, de acompaniament. Am încercat să ţin mereu în echilibru personajele, conştient că, la un moment dat, o nuanţă controlată greşit ar fi putut deraia filmul într-o direcţie nedorită. Am fost extrem de concentrat pe tot parcursul filmării şi am ţinut echipa mai din scurt ca niciodată. În acelaşi timp, am încercat să nu se vadă cît sînt de încordat, pentru că nu foloseşte nimănui, cu atît mai puţin actorilor, să simtă tensiune suplimentară pe platou. Aşa că, deşi am fost mai în familie ca oricînd şi am funcţionat într-o echipă plină de cupluri, n-a fost deloc o vacanţă. Dovadă că, după ce am terminat filmările, nu am vorbit cu Mimi mai bine de o lună. Cred că simţeam amîndoi că trebuie să luăm o pauză unul de celălalt. 

În Marţi după Crăciun se simte o şi mai mare discreţie regizorală.

 Povestea era deja tensionată şi incomodă. În confruntările dintre personaje aproape că nu se simte camera. Cum aţi rezolvat asta din punct de vedere regizoral? 

Pentru mine e important ca aparatul să nu devină un personaj în film, ca filmul să pară că se povesteşte singur. Am trecut de vîrsta la care fiecare secvenţă se dorea un demo de regie. Nu cred deloc că cinema-ul e o demonstraţie, ci mai degrabă o experienţă. În cazurile fericite, cînd mizanscena şi mişcarea camerei devin organice, filmul se insinuează în mintea spectatorului, care trăieşte experienţa cinematografică într-un mod mai direct, mai nemijlocit. Marţi după Crăciun are foarte puţine tăieturi, am evitat elipsele în interiorul secvenţei şi am dat posibilitatea actorilor să aibă continuitate, în cadre de pînă la zece minute. Pentru că punctul de staţie al camerei e fix, se întîmplă să apară compromisuri de încadratură sau de mişcare a personajelor în spaţiu, dar important e ca limitările astea să nu se simtă în film. Cred că ţi-am dat un răspuns destul de tehnic, dar, de fapt, dacă filmul funcţionează, lucrurile astea nu au importanţă decît pentru profesionişti. Cel mai frumos compliment pe care l-am primit pînă acum a fost „mi-a plăcut mult filmul, dar n-am înţeles ce ai făcut tu la filmare“. 

 Aţi avut în minte actorii, încă din faza de scenariu? 

Am scris scenariul cu Mimi Brănescu şi Maria Popistaşu în minte. Pentru rolul Adrianei am ales-o pe Mirela Oprişor după o lună de casting în care am lucrat ca la filmare cu fiecare din cele zece actriţe care au venit la probă. A fost un efort considerabil din partea lor, au trebuit să înveţe 6-7 pagini din textul celei mai dificile secvenţe a filmului şi nu-mi amintesc de nici una care să fi tratat proba superficial. În cele din urmă am ales-o pe Mirela care, deşi nu a fost cea mai constantă pe parcursul probelor, a avut cîteva momente în care transmitea ce-mi doream de la personaj. Sînt convins acum că am făcut alegerea bună, Mirela a reuşit să treacă peste emoţiile de la probe şi a făcut o Adriana foarte convingătoare. 

 Filmul a călătorit deja la mai multe festivaluri şi s-a scris elogios despre el în presa internaţională. E Marţi după Crăciun mai norocos decît filmele dvs. anterioare?

Pînă acum aş zice că da, dar să vedem reacţia publicului de aici, nu întotdeauna primirea de acasă se sincronizează cu succesul din festivaluri. Oricum, eu mi-am propus să nu mă mai gîndesc la lucrurile astea pentru că, din momentul în care am terminat filmul, sînt foarte puţine lucruri pe care le pot controla. Toată agitaţia cu festivalurile, distribuitorii şi lansările poate fi mai epuizantă decît lucrul la film în sine, şi asta e foarte enervant. 

 Care e cel mai plăcut lucru care vi s-a întîmplat pînă acum legat de Marţi după Crăciun? 

Am cîteva răspunsuri deştepte şi modeste, dar renunţ şi spun adevărul. Selecţia la Cannes. 

 Are toate datele să fie şi un film de public. V-aţi gîndit la o campanie de promovare care să îi aducă pe spectatori la cinema? Sînteţi optimist în privinţa asta? 

Nu m-am gîndit niciodată că Marţi... ar putea fi un film de public. Serios. Faptul că tot aud asta în jurul meu mă încurajează dar sînt în acelaşi timp un om realist, nu mă aştept să dărîm box office-ul cu filmul ăsta. Nu mai spun că, oricum, mi se pare destul de ridicol să vorbeşti despre succes, atîta timp cît nu poţi spera la mai mult de cîteva zeci de mii de spectatori. Asta e nişa care consumă film românesc, în rest, ai noştri servesc doar blockbustere americane. Pe Marţi... încercăm să-l promovăm cum putem, îl distribuim cu firma lui Cristian Mungiu şi pînă acum sînt foarte mulţumit de gradul de implicare al oamenilor de acolo. Următorul film va fi în aceeaşi zonă tematică a relaţiei de cuplu? E posibil, nu ştiu încă. Sînt în perioada tulbure, de balet între idei, nu am reuşit încă să mă decid despre ce va fi următorul meu film.  

a consemnat Ana Maria SANDU