Scapă fiecare cum poate

Încep să cred din ce în ce mai mult că vîrsta nu e decît un număr, printre multe altele, n-are mare importanţă. Ne purtăm la 50 ca la 20 şi la 30 ca la 18, în unele situaţii. Se întîmplă să şi arătăm ca nişte cyborgi şi cu greu poate cineva să ghicească cîţi ani s-au adunat pe labele de gîscă din jurul ochilor, tratate generos cu botox. Nimeni nu vrea să îmbătrînească şi asta ne face să ne crizăm cînd trecem peste nişte praguri psihologice. Ne-am făcut planuri, ne-am ridicat singuri bariere: "pînă la vîrsta x ar fi trebuit să-mi îndeplinesc nu ştiu cîte dorinţe". Totul în jur ne presează. Maturitatea e un mucegai care se depune pe oase şi nu mai avem scăpare. În adolescenţă ai toate posibilităţile, la 30 îţi doreşti să îngheţi pe un singur drum. Să stai nemişcat. Tremuri de frică numai la gîndul că ai putea să pierzi ce ai. Revolta şi plictiseala apar mai tîrziu, atunci se produc marile cutremure şi ultimele schimbări radicale. Oamenii aflaţi în jurul vîrstei de 30 de ani mă fac să mă gîndesc la buletinul hidrologic pe care îl ascultam hipnotizată în copilărie, la radio, fără să înţeleg nimic din ce se citea despre cotele apelor. Staţionar ca apele Dunării sau ca Siretul, aşa mi se pare segmentul acesta demografic. Fără turbulenţe, dar cu un plus de luciditate care face lumea să pară şi mai gravă. Vedem lucruri care altădată nu ne-ar fi interesat. Parcă ne-ar fi crescut încă o pereche de ochi şi măresc tot, ne dăm seama că viaţa e cumplit de nedreaptă, că marile afaceri nu se fac ca la carte, că în fiecare zi guvernanţii ne sfidează şi ne scuipă seminţe în cap. Mult timp ne-am considerat nişte învingători: am copilărit în comunism şi ne-am trăit adolescenţa în cea mai liberă dintre lumile posibile, România de după Revoluţie. Ne-am lepădat de comunism ca de o haină răpciugoasă, cu orgoliul că nu ne-a atins, că n-a apucat să facă ravagii în minţile noastre. Că am fost salvaţi la timp. Am călătorit prin toate colţurile lumii şi aşa ne-am răzbunat părinţii care au stat nemişcaţi 40 de ani. Le-am trimis fotografii în care ne-am pozat pentru ei şi-am zîmbit larg, cu monumentele importante în fundal, precum piticul din Amélie. Numai că nu e suficient, din păcate. România e bolnavă şi nu există un vaccin pentru asta. Doar nişte supape, ca de fiecare dată: poţi să renunţi la televizor, la ziare, la tot bruiajul politico-mediatic. Dar autismul nostru ne va transforma într-o generaţie de 40 plus, iremediabil deprimată. Ne scriem cărţile, ne cultivăm grădina, ne pregătim pentru criză. Ne facem calcule şi vizionăm un film cu noi peste 10, 20 de ani, care nu e deloc entertaining. O să rezistăm, desigur, parcă eram o generaţie norocoasă… Dar o să ne pierdem liniştea, şi asta mă înfioară. Luciditatea de acum devine absolut paralizantă, acaparatoare. Lucrurile banale pe care le avem de făcut devin de fiecare dată extrem de complicate şi ne scot fire de păr albe. Şi ştiu că nu mai avem răbdare să facem un drum de 300 şi ceva de kilometri în opt ore pentru că nu sînt şosele. Dar unii au luat pentru aceste linii imaginare comisioane neruşinate. Mimăm normalitatea. Bucuriile simple trebuie, uşor uşor, cîştigate. Anul trecut mi-am dorit într-o zi să stau pe iarbă şi mi-am dat seama că n-am unde, peste tot e cîte un gărduleţ cu un interzis mare cît capul motanului, un gardian care să te atenţioneze că "nu e voie să călcaţi spaţiul verde" şi, eventual, să te amendeze. A trebuit să ajung pînă la Mogoşoaia pentru moftul meu nevinovat. De vreo două săptămîni mă tot gîndesc la bicicleta mea Pegas, pe care i-am împrumutat-o, la un moment dat, zugravului, el a intrat să bea ceva la cîrciumă, a lăsat-o în faţă, proptită de zid, şi cînd a ieşit n-a mai găsit-o. Mi-aş lua alta, poate tot un Pegas, în amintirea bicicletei furate în urmă cu mulţi ani, dar cum nu sînt amatoare de sporturi extreme şi Bucureştiul e în continuare sufocat de maşini mari, poate că ar fi mai înţelept să mă răzgîndesc. Mulţi dintre prietenii mei s-au dovedit mai curajoşi. Sau mai sinucigaşi, cine ştie? Altfel spus: prea tineri să fim puternici, prea copţi să ne mai facem iluzii deşarte. Scapă fiecare cum poate.