Singur acasă I şi II
Pînă pe la 9-10 ani, cea mai mare pedeapsă inventată vreodată mi se părea aceea de a fi lăsată singură acasă: toate zgomotele să se liniştească brusc şi oamenii dragi să se evapore odată cu trîntirea porţii de tablă. Nu suportam gîndul că m-aş putea trezi într-o dimineaţă, m-aş da jos din pat şi n-aş descoperi în bucătărie sau în curte o faţă cunoscută. De asta, odată, cînd m-au lăsat într-o vacanţă de iarnă, la una dintre mătuşile din Ardeal, a ieşit destul de nasol. Nu-mi ştiau meteahna cu "mi-e urît" şi oamenii şi-au văzut liniştiţi de treburile importante din zori, cum ar fi dusul laptelui de la bivoliţele din gospodărie la lăptăria din sat (un fel de centru de colectare). Altfel, foarte drăguţi şi grijulii - îmi făceau toate voile, îmi dădeau o grămadă de bani să mănînc tot orezul cu lapte din farfurie -, dar ce să te faci cu aşa un cusur major: plecau în fiecare dimineaţă de-acasă ca nu cumva să rămînă cu găleţile nepredate la oră fixă! În primele zile, linişte şi pace, dar în a treia m-am trezit cu noaptea-n cap. Am ieşit ca o vijelie din casă şi aşa, adormită şi desculţă, îmbrăcată doar cu pijamaua cu răţuşte portocalii, am început să-i strig cît mă ţinea gura: "tuşa Niţă, unchiule Victor!". Zăpadă, frig, chiar n-a mai contat! Totul se-ntîmpla ca prin vis şi mica fachiră n-a mai simţit deloc frigul. Trebuia să scap cît mai repede de liniştea casei, chiar dacă fuga aceea m-ar fi putut omorî. Nu s-a întîmplat doar pentru că o vecină de-a mătuşii mele m-a salvat la timp, înainte să-ngheţ definitiv. M-a pescuit de pe drum şi m-a dus ca pe un pui de bodaproste la căldură. Înfofolită în pături şi cojoace, m-a culcat în patul din bucătărie. Printre mirosuri calde şi voci de oameni străini, care intrau sau ieşeau pe uşă, am dormit cel mai dulce somn din cîte-mi aduc aminte. Nu trebuie să mai spun că rudele noastre s-au speriat atît de tare încît, în tot timpul cît am mai stat în iarna aia la ei, m-au păzit cu schimbul, după ce au instalat un scaun lîngă pat... Bieţii de ei nu avuseseră niciodată copii, dar cred că s-au împăcat de atunci mult mai bine cu gîndul ăsta. Au mai trecut nişte ani şi familia căpătase altă obsesie . în ceea ce mă priveşte. Tam-nesam aduceau vorba despre cum alte odrasle de vîrsta mea citeau nu ştiu ce chestii sofisticate şi că numai eu o să rămîn de căruţă şi tot felul de prostii din astea, pe care ţi le spun oamenii mari ca să te impresioneze. Nu înţelegeau un lucru simplu: cînd eşti copil nu ai niciodată timp să te joci destul! N-a mers chestia cu cititul, nici cu vorba bună, nici cu cea dură, pînă într-o zi cînd mi s-a lipit de degete o carte groasă, Singur pe lume a lui Hector Malot. Prima, de altfel, pe care am citit-o în viaţa mea cap-coadă! Se întîmplase ceva, cuvintele săreau din pagină, nu mai apucam să le număr ca altădată, cu rigla. Cîteva zile am plîns şi am rîs în hohote, fără să mă mai intereseze nici un moment dacă mai e sau nu cineva prin preajmă. Mă mutasem cu totul între copertele negre şi cartonate, scăpasem definitiv de spaima paralizantă că aş putea rămîne singură acasă. Din contră, am început să-mi doresc cu ardoare lucrul ăsta şi mi-am dat seama, de-abia în adolescenţă, că, din păcate, nu se prea întîmpla niciodată să se care cu toţii. Aşa că, nu-mi rămăsese decît să experimentez faza căpoasă, infatuată a singurătăţii. Texte, blablauri cum că eu nu-mi imginez viaţa altfel decît de una singură şi... un debuşeu numai bun de trofeu: nenumărate drumuri la munte. Uneori cu cîţiva amici, alteori solo. Nu făceam nimic important, mă căţăram prin nişte locuri imposibile, ajungeam să-mi ţiuie urechile de-atîta linişte, ca apoi să scriu în tot felul de caiete toate lucrurile astea stupide. De fata aia, care se trezea devreme şi se urca în nu ştiu ce personal jegos, cu rucsacul în spate, mi-e acum puţin frică! Singurătatea de-acum e una aşezată, mic burgheză şi seamănă mai degrabă cu înotatul într-un bazin imens. Fac nenumărate ture pînă cînd toţi muşchii mi s-au încălzit, dar cînd mă uit la ceas, îmi dau seama că n-au trecut, de fapt, decît cîteva minute. Foarte puţine. Îmi vine să rîd şi o iau de la capăt. Ana Maria SANDU
