Faţa ascunsă a lui Tolstoi
Cei o sută de ani de la moartea lui Tolstoi sînt celebraţi în Franţa prin publicarea unui număr mare de cărţi care îi sînt dedicate autorului rus. Andre Makine vorbeşte în articolul din Le Figaro http://www.lefigaro.fr/livres/2010/11/24/03005-20101124ARTFIG00620-la-face-cachee-de-tolstoi.php despre două dintre cele mai interesante apariţii editoriale: Ma vie de Sofia (Éditions des Syrtes, 1 072 p.) şi Journal intime 1862-1910 de Sofia Tolstoï (Albin Michel, reeditare, 790 p.).
De obicei s-a vorbit despre exuberanţa vitală a lui Tolstoi, despre statura lui de patriarh biblic, de tată a treisprezece copii. Textele acestea autobiografice vin să-i completeze şi să-i nuanţeze portretul.
În noiembrie 1910, Tolstoi i-a cerut fiicei sale Alexandra să-i noteze ultimele gînduri. Printre ele şi această patetică şi teribilă confesiune:
„Am omorît oameni în război, pe alţii i-am provocat la duel ca să-i omor; jucînd cărţi şi mîncînd cu lăcomie, i-am furat de rodul muncii pe ţăranii mei; i-am pedepsit rău şi m-am dedat la înşelăciuni. Minciună, furt, destrăbălare de toate felurile, violenţă, moarte… Nici o crimă pe care să n-o fi comis…”
Autobiografia Sofiei Tolstoi este publicată pentru prima dată. Viaţa alături de scriitor nu pare să fi fost deloc una lină. Dimpotrivă, îi ţine legaţi o iubire-ură şi-şi sînt prizonieri unul altuia. Căci, spune cea care i-a fost şi muză, şi asistentă personală, şi prizoniară, şi temniceră, şi suflet pereche: “Acolo unde eşti tu, aerul e contaminat”.
