40 de ani, un simbol şi o miniserie TV

Am plecat spre Praga – după 12 ani de cînd ajunsesem prima dată – pentru a lua parte la vizionarea de presă a celei mai ambiţioase producţii originale HBO Europe, făcută în Cehia, Burning Bush. Ştiam că povestea porneşte de la gestul din 16 ianuarie 1969 al lui Jan Palach, studentul care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas, şi care a murit trei zile mai tîrziu la spital. Eram curioasă să văd cum poate fi „marketat“ genul ăsta de subiect într-o superproducţie de televiziune. Regizoarea Agnieszka Holland, cîştigătoare a unui Glob de Aur în 1990, cu Europa, Europa şi nominalizată din nou la Oscar în 2011 cu In Darkness, are o sensibilitate specială pentru drame estice. În miniseria Burning Bush, a „americanizat“ cumva faptul istoric. Era, probabil, singurul fel în care putea să-i întindă cîrlige unui public de canal de televiziune privat, format din oameni care au trăit acele momente, dar şi din cei născuţi mult după şi care, eventual, le-au studiat la ora de istorie.

Praga, 17 ianuarie

Aterizăm la Praga, după ce la München am stat mai mult de trei ore în avion, pentru a aştepta să fie curăţată pista de zăpadă. Sigur, poate n-ar fi trebuit, dar tot m-am gîndit că am avut noroc că ne-a prins viscolul la nemţi, şi nu în altă parte. În aeroport ne aşteaptă o maşină cu un şofer micuţ şi vorbăreţ, cu faţă de indian. Aflăm că e din Ecuador şi că locuieşte de zece ani în Cehia. Ne pune la curent cu situaţia politico-socială, vorbim despre alegerile prezidenţiale şi, evident, ne spune că la ei toată lumea e foarte curioasă să vadă Burning Bush. Pe de o parte pentru că e un subiect sensibil, pe de altă parte pentru că e prima dată cînd cineva se încumetă să se apropie de un simbol despre care părerile sînt în continuare împărţite: unii cred că a fost un erou, alţii îl consideră doar un tînăr cam nebun şi inconştient, pe principiul că în comunism mulţi oameni au fost omorîţi, şi că ei sînt adevăraţii eroi.

Pentru tinerii de azi, anul 1969 pare îngrozitor de departe, iar numele lui Jan Palach sau al lui Jan Zajic – cel de-al doilea student care şi-a dat foc într-un pasaj din aceeaşi piaţă, pe 25 februarie 1969 – nu le mai sună în nici un fel.

Sensibilităţi diferite

Filmul începe abrupt, exact cu momentul în care Jan Palach se duce în piaţă cu două găleţi cu benzină, le aruncă pe el şi îşi dă foc. Cele trei părţi ale poveştii construiesc un puzzle al naşterii şi al gestionării unui simbol, aşa cum s-a întîmplat cu posteritatea lui Jan Palach, ale cărui funeralii s-au transformat într-o manifestaţie publică împotriva ocupanţilor ruşi. Scenaristul acestei producţii, Stepan Hulik, are 28 de ani, şi întreaga echipă e formată din oameni foarte tineri.

Agnieszka Holland este singura care a trăit acele vremuri. Poloneză de origine, şi-a început studiile la Praga în 1966 şi a participat la mai multe manifestaţii studenţeşti din acea perioadă, şi chiar a stat în detenţie într-o închisoare din Cehoslovacia. Descria starea de spirit din timpul Primăverii de la Praga ca fiind: „o perioadă de sărbătoare, în care nimeni nu se gîndea la o posibilă invazie a ruşilor. Budapesta şi evenimentele din 1956 erau foarte departe şi nimeni nu se gîndea la ele. A fost prima mea experinţă de adult, şi mai ales cea mai importantă experienţă politică. Am trecut prin Primăvara de la Praga, am trăit spiritul rezistenţei în timpul invaziei şi după, precum şi protestele lui Jan Palach şi Jan Zajic. Motivaţiile celor doi pentru sacrificiile pe care le-au făcut erau similare, însă receptarea lor publică a fost extrem de diferită. Palach a fost văzut ca un erou naţional. O lună mai tîrziu, cînd celălalt Jan şi-a dat foc, oamenii nici nu au vrut să mai audă despre el. În doar o lună am avut şansa să văd o transformare incredibilă. Oamenii au înţeles că nu erau capabili de un sacrificiu extrem. Aşa încît s-au resemnat. Întotdeauna am crezut că anatomia aşa-numitei normalizări ar putea fi un bun subiect de film. O altă chestiune importantă, care m-a interesat mereu, este legată de motivaţiile psihologice ale eroismului. Cum e posibil ca un individ să facă ceva atît de neobişnuit, cum este sacrificarea propriei vieţi? Eu însămi eram obraznică, curajoasă şi curioasă pe vremea aceea. Şi tocmai acest lucru m-a îndreptat în direcţia activismului politic, împreună cu alţi studenţi, şi am ajuns, pînă la urmă, în inchisoare.“

Lumea studenţească din Cehoslovacia de la sfîrşitul anilor ’60, în care exista o organizaţie puternică, reviste, lideri, procese intentate pentru denigrarea memoriei lui Jan Palach, poate părea pentru cineva din România o istorie comunistă soft.

Un lucru e cît se poate de limpede: regimurile comuniste n-au semănat între ele, iar sensibilităţile estice la genul acesta de subiecte rămîn foarte diferite.

Miniseria TV

Protagonista miniseriei Burning Bush este tînăra avocată Dagmar Buresova. Aceasta acceptă să-i reprezinte pe mama şi pe fratele lui Jan Palach, după moartea acestuia, într-un utopic proces împotriva unui demnitar comunist care a defăimat memoria protestatarului. După căderea comunismului, Buresova, personaj care există în realitate, a devenit primul ocupant al fotoliului de ministru al Justiţiei în Cehoslovacia.

La conferinţa de presă a participat şi una dintre fiicele doamnei Buresova, care a spus că amintirile sale din acele vremuri nu sînt foarte clare, dar că personajul mamei sale i se pare senzaţional. De asemenea, o doamnă în vîrstă, care s-a dovedit a fi fiica unuia dintre personajele negative, un securist care apare ca personaj în film, a ţinut să-şi arate admiraţia şi preţuirea pentru felul în care realizatorii au reuşit să reconstituie epoca şi dramele acelei perioade încordate.

Filmat frumos, cu o scenografie impecabilă, documentat temeinic şi romanţat cît trebuie, Burning Bush e cea mai amplă producţie originală HBO Europa, şi va fi difuzat mai întîi în Cehia, apoi, din martie, şi în alte ţări şi, desigur, în România.

La eveniment au venit jurnalişti din toată Europa, şi ne-am adunat cu toţii în sala art nouveau a spectaculosului şi elegantului „multiplex“ Lucerna, construit la începutul secolului XX în centrul Pragăi, de către familia Havel. Proiecţia a durat patru ore, iar doamna de lîngă mine şi-a şters îndelung lacrimile. Nu era singura – cînd m-am uitat în spate, am mai zărit cîteva şerveţele în acţiune.

Mă gîndesc că poveştile din comunism au şanse să devină şi marfă pentru uz intern, nu doar pentru export, aşa cum au fost suspectate că ar fi.

19 ianuarie

Aceeaşi maşină, acelaşi şofer, vorbăreţ chiar şi la 5 dimineaţa, ne ia şi ne duce spre aeroport. Amicul nostru ne trage de limbă, vorbim despre film, despre amintiri din comunismul nostru hard, despre cît de liberalizat ni se părea cel din Cehoslovacia. E şi mai nerăbdător să vadă filmul. Ne mai spune o dată cît de aşteptată e această miniserie TV, şi că e sigur că o să nască multe discuţii şi dezbateri în spaţiul public.

Oraşul e pustiu, facem drumul pînă la aeroport în 25 de minute, după ce, cu numai o zi mai devreme, avusesem nevoie de trei ore să-l parcurgem. Lăsăm în urmă clădirile glazurate cu un strat fin de zăpadă şi frumos luminate. În staţiile de autobuz pustii se văd din loc în loc panourile cu afişele roşii, uriaşe, ale filmului Burning Bush.