Cînd ai plîns ultima oară?
Am urcat în 131 la stația Dorobanți. Autobuzul, aerisit, ca în orice seară de weekend. Cîțiva tipi vorbeau la telefon, alții, cu gențile de voiaj la picioare, întrebau unde ar trebui să coboare pentru Piața Romană. “La ASE e bine”, se auzea cîte un glas politicos din dreptul ușii de la mijloc. Lumina gălbuie a autobuzului avea ceva pufos. Sau poate doar calm și așezat. La Perla au urcat vreo trei oameni, printre care și o fată îmbrăcată cu o haină de stofă și în blugi, șatenă, în jur de 28-32 de ani. Plîngea în hohote. Și într-un minut, a aruncat în aer toată liniștea autobuzului. Stătea pe un scaun, la geam, și puțin îi păsa că tristețea ei de sîmbătă seara căzuse peste lumea aceea pestriță ca o ghiulea. N-am știut ce să fac. Am început să-i privesc pe ceilalți pasageri. Cei mai mulți încercau să se poarte normal, ca și cînd lacrimile fetei nu i-ar fi putut atinge. Și nici afecta. Vorbeau în continuare la telefon și rîdeau forțat. Alții se uitau în față, fără să-și îndrepte nici un milimetru privirea spre fata care suferea lîngă ei. Dar, orice ai fi făcut, tot o auzeai. Sughițurile ei pluteau peste capetele noastre. M-am gîndit că, probabil, fata tocmai se despărțise de cineva drag. Voia să ajungă acasă, dar totul era atît de aproape și de curînd, încît nu reușea să-și stăpînească emoțiile. Lacrimile ei au continuat să curgă, fără să se sinchisească de niște necunoscuți. Nimeni nu a întrebat-o dacă are nevoie de ajutor. Nici nu cred că ne-ar fi auzit. Un personaj de-al lui Cehov spune la un moment dat: “Nu știu cum să mă port cu femeile care plîng”. Și mi se pare că avea mare dreptate.
Am coborît și m-am gîndit tot drumul pînă acasă la fata pe care o lăsasem să plîngă în autobuz. Poate noi toți, prin tăcerile noastre jenate, îi inventaserăm ro intimitate care n-avea nici o legătură cu acel spațiu public.
Lacrimile neprogramate ale călătoarei mi-au amintit de ale mele, dintr-o dimineață, cînd așteptam să mă îmbarc spre Madrid. Altfel, desigur, și fără să fie la mijloc vreun autobuz. Eram nedormită și tristă. Și m-a bușit plînsul. M-a luat prin surprindere. Nu-mi venea să cred că stăteam într-un acvariu neprietenos și, cu toate astea, nu reușeam să mă stăpînesc. Era 6 dimineața și îmi curgeau lacrimile pe sub ochelarii de soare. Lumea se mișca în jurul meu cu încetinitorul. Tot ce-mi doream era să fiu lăsată în pace. Să nu cumva să vină cineva să mă întrebe ce s-a întîmplat. Singurul personaj care a părut că a simțit că ceva nu era în regulă cu mine a fost un copil care întîi m-a privit, apoi a început să vorbească ca dintr-o carte: “Nu trebuie să fii negativist, ăsta e secretul. Dacă îți spui că n-o să reușești, nici n-o să-ți iasă”. Nu, nu mi-a spus direct mie asta, ci fratelui său mai mic cu care se juca. Dar n-a mai contat. Pentru mine mesajul fusese cît se poate de clar. Mi-am șters lacrimile discret și, cu ochelarii de soare pe nas, m-am urcat în avion. Băiețelul acela blond și înțelept m-a făcut să zîmbesc. Și asta a fost deajuns în acea dimineață.
Sper doar să i se fi întîmplat la fel și fetei din 131.
