O lume privită cu ochii-n 3,14

Vineri, 3 iunie, ora 19, la standul Editurii Humanitas de la Bookfest va avea loc lansarea volumului Cu ochii-n 3,14. O antologie Dilema veche. Puteți citi ce a însemnat această aventură și începutul cărții, semnată de dilematicii de ieri și de azi: Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Marius Chivu, Adrian Cioroianu, Radu Cosașu, Adrian Damian, Cristian Ghinea, Stela Giurgeanu, Andrei Manolescu, Matei Martin, Patricia Mihail, Ruxandra Mihăilă, Cristian Munteanu, Cezar Paul-Bădescu, Matei Pleșu, Adina Popescu, Iaromira Popovici, Ana Maria Sandu, Simona Sora, Dan Stanciu, Mădălina Șchiopu, Alex. Leo Șerban, Cristina Ștefan, Ruxandra Tudor, Mircea Vasilescu, Luiza Vasiliu, Delia Verdeș-Radu.

Cînd mi-am propus să fac un best of „3,14“ din Dilema, nu-mi mai aminteam exact dacă rubrica a existat de la începutul revistei sau a apărut mai tîrziu. Mi se părea că era acolo dintotdeauna, mai ales că a rămas pagina pe care o citesc prima și acum, după atîta timp. Datează din 1998 și de atunci încoace fiecare membru al redacției a înregistrat săptămînă de săptămînă lumea și a decupat-o în stilul său propriu. Cele cîteva rînduri semnate cu inițiale funcționează ca niște puzzle-uri sentimentale. Jurnale de bord în miniatură ale unor călătorii reale și livrești, deopotrivă. Istoriile mici reconstituie desenul mare al unei lumi care a trecut prin tot felul de schimbări. Nimic nu s-a pierdut. Sentimentul „3,14“ al dilematicilor a salvat întîmplările importante și pe cele frivole, le-a consemnat cu aceeași vervă, ironie, acuratețe, umor și luciditate.

Am petrecut o perioadă de timp răsfoind teancuri întregi de reviste. Am revizitat anii 1998-2015. Am rîs și m-am emoționat citind aceste decupaje suprarealiste. Am avut senzația că, prin intermediul lor, mai mult decît dacă aș fi apelat la textele serioase, am intrat în intimitatea unei reviste de care mă leagă deja o poveste lungă. De la un punct încolo aș fi putut să recunosc după primele două cuvinte cui îi aparține fiecare „3,14“, nu mai aveam nevoie de semnătură. Și asta, în primul rînd, pentru că e vorba despre un fel special de asumare a privirii. Nu exagerez deloc dacă spun că scrii „3,14“ exact așa cum ești. Nu există rețete, ci doar fapte diverse pe care le înregistrezi și le filterzi prin propria-ți sensibilitate.

În 2010, cînd am venit în redacția Dilemei vechi, am avut o mică strîngere de inimă în joia în care a trebuit să trimit primele mele „3,14“. M-am întrebat dacă o să-mi iasă, dacă o să reușesc să stîrnesc cuiva măcar un zîmbet. Recitite acum, contribuțiile fiecăruia dintre noii veniți în redacție par, pe lîngă cele ale veteranilor, reținute și rezervate. E ca și cînd ne am fi dres vocile și ne-am fi ascuțit limbile în încercarea de a ne aduce propriile contribuții la un microcosmos făcut din fîșii colorate de realitate, care în dezordinea lor devin armonioase. 

Am păstrat, din miile de însemnări ale celor 18 ani, textele care mi s-au părut că n-au nevoie de contexte ajutătoare pentru a fi înțelese. Sînt dincolo de ce s-a întîmplat și de ce o să urmeze. Antologia de acum o să vă descrețească frunțile, o să vă reamintească o grămadă de întîmplări și de personaje și, nu în ultimul rînd, cred că o să vă pună pe gînduri.

Le mulțumesc colegilor mei de redacție pentru ajutor și pentru susținere și pentru că au rămas „cu ochii-n 3,14“. Iar lui Dan Stanciu pentru ajutor. Fără el rubrica și această antologie n-ar fi arătat la fel.

Capitolul 1

În care una dintre marile întrebări ale fiinţei româneşti revine tot mai insistent la bursa faimei, cîteva zeci de persoane circulă oriental, un „solitar neizolat“ renunţă (nu chiar de bunăvoie) la odrasle şi nimeni n-ar putea explica frumuseţea aprigă a momentului.

● După ce de zeci de ani una dintre marile întrebări ale fiinţei româneşti a fost: „Da’ ce căuta neamţul în Bulgaria?“, a venit vremea ca tot românul să se întrebe: „Da’ ce căuta bulgarul la Otopeni?“ Totuşi, nici Caragiale, nici Ionesco, nici Hašek, nici Şalom Alehem, nici unul din uriaşii humorişti ai lumii nu-şi găseşte azi, în România, o confirmare mai strălucită ca acest Pierre Daq, un confrate de al lor, nu de gabaritul lor, dar posesor, şi el, al unor formule formidabile. Cei care cunosc cîteva din ideile lui fulgerătoare nu pot primi explicaţiile oficiale la aerianul flagrant delict decît dîndu-le ca motto această indicaţie, bătută în aur, a lui Pierre Daq: „Cînd evenimentele te depăşesc, fă totul ca să laşi impresia că tu le-ai organizat“. (R. C.)

● Ce am aflat din emisiunea Pro Fashion de sîmbătă 25 apr.: că o prostituată din Los Angeles a lucrat mai întîi în poliţie, de unde a demisionat din cauza corupţiei. Ea se numeşte Norma Jean (ca în Norma Jean Baker, alias Marilyn Monroe) Almodóvar (ca în Pedro Almodóvar)! Arta imită viaţa, iar uneori, mai ales invers… (a. l. ş.)

● Am observat că revine tot mai insistent în vorbirea adolescenţilor cuvîntul sclav. Sensul lui: ins dinamic, însă care nu contează, nu există ca persoană şi e incapabil să-şi cucerească un drept într-o gaşcă. Antonimul: bazat. Hegelieni, puştanii. (D. V.)

● Multă expresivitate slobodă circulă printre noi. După ’90: cel dintîi atentat terorist cu o bombă a fost pus la cale, la Suceava, de Veta Borş, „inamicul public numărul 1“ a fost arestat la Arad, într-un apartament proprietate a familiei Cernat, iar la Parchetul General s-a prezentat un martor voluntar care a pretins că se numeşte Limbălată Ion, cînd, de fapt, pe el îl chema Timpuriu Constantin. Pare că adie un aer de „cînticel“ naiv, din teatrul lui Alecsandri: Clevetici-Ultrademagogul, Sandu Napoilă ş.a. (T. C.)

● Un apartament „hi-tech“ în plin centrul Parisului. Ferestrele dau într-o curte interioară, cu birouri de arhitecţi de jur-împrejur. Un tînăr pianist termină o piesă de virtuozitate – un Skriabin. De vizavi izbucnesc aplauze frenetice, dar pianistul continuă să exerseze fără a se obosi să se arate la geam. De atunci, vecinii nu-l mai salută… „Unii fac muzica, alţii o ascultă“, spunea John Cage. „Sînt două lucruri complet separate.“ (a. l. ş.)

● Dacă maidanezii din Capitală s-a hotărît să fie cruţaţi (şi doar sterilizaţi – operaţiunea demarînd cu succes la Otopeni, cf. Evenimentul zilei), urşii de la Circul de Stat nu au avut norocul unui astfel de tratament milostiv. Doi dintre ei au fost, pur şi simplu, „casaţi“. Vina lor: de a fi depăşit vîrsta de 10 ani, peste care urşii nu mai intră în arenă. Şi de a fi necesitat cheltuieli pentru hrană… (I. P.)

● Mi-a gătit mama „piure de cartofi INSTANT“. Pe cutie scrie: „Obţinut din cartofi, fără adaos de arome artificiale“, dar şi „Conţine: cartofi, emulgator E471, stabilizatori E339, conservanţi E224, antioxidanţi E320; E321; E330.“ Vai, mamă, ce bun este emulgatorul E471! (C. M.)

● Ar trebui un cîntec încăpător precum o epopee tandră şi, practic, nesfîrşită… spre a ne putea exprima cum se cuvine admiraţia noastră pentru cei care conduc cenacluri sau ţin „poşta redacţiei“ în publicaţiile literare. Monumente de calm sînt aceştia şi-adevărate fragmente de Paradis risipite printre noi: cum altfel ar putea citi tonele de maculatură primite fără să se sălbăticească? Nu oricine e-n stare de-atîta tărie critică: de pildă, recent, un tînăr şi-a ucis cu 19 lovituri de cuţit bunica „pentru că scria versuri proaste“ (Naţional, 29 mai), gen: „Văzusem cum judecă ei / Din Ţară o mocirlă / Pe unde te duci pe unde teroare / Făcîndu-le urină“. E puţin probabil ca tînărul care a reacţionat atît de crunt faţă de versurile în chestiune să fi fost deranjat: „fondul de idei“ – uşor de regăsit, altminteri, şi-n editoriale sau în discursurile parlamentare inflamate. Forma, e drept, lăsa de dorit; dar pînă-ntr-atîta? (T. C.)

● Românul se plînge de foame la scară naţională, dar, la scară personală, se descurcă. La stăvilarul dintre lacul Floreasca şi Tei aflăm din Evenimentul zilei că se practică pescuitul cu perdeaua. Aşa se pot prinde puieţi de caras care, deşi nu reprezintă un mare trofeu pescăresc, tot sînt mai buni decît nimic. (I. P.)

● Anecdotă despre felul în care funcţionează numele personalităţilor la bursa faimei: superstar pe scena culturii franceze, Lacan merge, în 1975, la New York, unde pretinde, ca pe ceva de la sine înţeles, privilegiul unei vizite private la Metropolitan: „Spuneţi-le că sînt Lacan!“ Gazdele sale se văd puse într-o mare încurcătură. Soluţia: directorul de la Metropolitan e prevenit că Jean- Paul Sartre ţine să facă, din capriciu, o vizită incognito, în cursul căreia ar fi recomandabil să nu i se rostească numele! Flatat, directorul nu o va pomeni, în conversaţie, decît pe Simone de Beauvoir… Engleza nesigură a vizitatorului şi prezenţa de spirit a traducătoarei asigură, totuşi, succesul quiproquo-ului. (Lacanular aflat din cartea Elisabethei Roudinesco Jacques Lacan – schiţa unei vieţi, istoria unui sistem de gîndire, recent apărută la Editura Trei) (D. V.)

● Conform Naţionalului – ziar care, iată, nu conţine doar catastrofe – 30.000 de oameni au dansat, la Cluj, „o samba mai ceva ca la Rio“, la Tg. Mureş vreo 5000 de români şi maghiari au sărbătorit victoria asupra Columbiei, la Miercurea Ciuc cîteva sute de maghiari au ieşit în stradă agitînd steaguri româneşti, iar la Timişoara acel 1–0 a declanşat „o nouă revoluţie a bucuriei“, pînă şi „poliţiştii îmbrăţişîndu-se de-a valma cu toată lumea“. În aceeaşi noapte fatidică de 15 iunie 1998, 20.000 de bucureşteni au ocupat Piaţa Universităţii pentru a clama „plăcerea de a fi contemporan cu Gică şi Ilie“ – citat dintre alte „sute de catarge“. Duminică, 14 iunie, cîteva zeci de persoane, nu mai multe, s-au adunat în aceeaşi piaţă pentru a comemora evenimentele tragice din urmă cu opt ani. E bine? E rău? Se poate scanda, „la zi“: „România, nu uita / Asta e politica!“ sau se poate murmura în etern, ca de la un anume 15 iunie 1889 încoace: „Tu te-ntreabă şi socoate!“ (R. C.)

● „Eu nu sunt deloc o persoană care ar putea cuceri inima unui bărbat prin fizic.“ – Floriana Jucan, interviu în Vedete, iunie a.c. (a. l. ş.)

● Dintr-o cronică la un meci senzaţional (Germania–Iugoslavia, 2–2, după ce sîrbii au condus cu 2–0): „Poate că nemţii n-au mai trăit un asemenea sentiment de amărăciune de la sosirea ruşilor la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial… Meciul de ieri ne-a arătat o încleştare de forţe care nu poate fi văzută decît în război.“ E clar că autorul nu ştie nici ce e un război şi nici ce înseamnă cuvîntul „poate“. (R. C.)

● La Paris circulă pe străzi camioane-benă pentru gunoi. Pe laturi e zugrăvită o reclamă: o pubelă cu capacul ridicat, ca o gură de balaur gata să înghită orice. „Aici se aruncă ziarul de ieri, care va deveni ziarul de mîine.“ (M. B.)