Un tort şi nişte zulufi
Prima dată cînd l-am văzut mi am zis că e cel mai frumos copil din lume. Eu aveam 12 ani, el 3 ani și jumătate, niște ochi albaștri, speriați și imenși, și o piele aproape transparentă. Înainte de culcare, își împăturea hainele cu o precizie milimetrică. Mînca cu o disperare care îți rupea inima. Vorbea greu și știa puține cuvinte. Mi-a spus Cristina niște luni bune. Era, probabil, fata care avusese grijă de el la cămin. S-a obișnuit ușor-ușor cu părinții lui, cu numele noastre și cu noua lui viață.
Am o fotografie de la prima lui aniversare. Sîntem mai mulți copii și adulți în sufrageria unui apartament. Mătușa mea ține în mînă un tort cu patru lumînări. Un băiețel cu zulufi le privește hipnotizat. Nu știe încă dacă să plîngă sau să rîdă de fericire. N-a vrut să sufle în ele, ca să nu le strice. A prins curaj apoi și fricile au început să i se îndepărteze.
Între băiețelul pe care-l cunoscusem în urmă cu o jumătate de an și cel din fotografie părea o distanță ca de la cer la pămînt. Se schimbase cu totul. Acum e ditamai bărbatul. De fiecare dată mă gîndesc că și-a păstrat un fel foarte special de căldură, pe care eu n-am mai simțit-o la altcineva. În curînd, o să jucăm la nunta lui. A rămas vărul meu preferat.
Pe scurt, asta e povestea mea de familie legată de adopție. Și, recunosc, mă gîndesc din ce în ce mai mult la ea. Să te întîlnești cu un omuleț și să-i poți da (și lui, și ție) o şansă și multă dragoste mi se pare un fel de vrajă, mai ceva ca în cărțile de povești.
Am fost curioasă să aflu care e procedura de adopție în România anului 2016, ce trebuie să faci, care sînt etapele prin care treci și cît de complicat e procesul, cum trăiești așteptarea, care sînt greutățile și cum poți să le depășești. Sper ca întîlnirile mele cu cei pe care îi veți citi în Dosarul de acum să vă ajute să înțelegeți starea de fapt.
Veștile bune sînt că legea se simplifică și șansele sînt mai mari pentru cei care își doresc să devină părinții unor copii pe care i-a născut altcineva. Cei care au reușit să adopte mi au spus istoriile lor. Și mi-au vorbit cu sinceritate despre această decizie care le-a schimbat viața.
Pentru tema aceasta și istoricul ei atît de zbuciumat, aș fi avut nevoie de cîteva numere de revistă. Am ales să decupez o felie relevantă pentru momentul de acum. Nu înseamnă că totul e roz, dar există multă speranță.
Le mulțumesc tuturor celor care m au ajutat și le țin pumnii celor care își doresc să adopte și au pornit în această călătorie. (Ana Maria Sandu)
