„E mai greu să torni gogoşi pe urechi“ - interviu cu Moni STĂNILĂ şi Alexandru VAKULOVSKI

Am fost recent la Chișinău. I-am reîntîlnit pe Moni Stănilă și pe Alexandru Vakulovski, care s-au stabilit aici: el din 2009, ea din 2010. Cu Sandu m-am împrietenit la Tescani, cînd am avut o rezidență literară acordată de Pro Helvetia, în colaborare cu Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu – George Enescu“. Timp de o lună am împărțit aceeași casă, am scris, am gătit, am hrănit cîinii de la conacul Marucăi Cantacuzino. Pe Moni am cunoscut-o mai bine anul trecut, la Festivalul Internațional de Literatură de la Iași. În cele cîteva zile petrecute la Chișinău, am încercat să înțeleg care e starea de fapt. Mi-au fost ghizi buni și răbdători. Am stat mult de vorbă, mi-au făcut cunoștință cu tineri scriitori și artiști plastici, m-au pus la curent cu situația politică din Republica Moldova.

Sînt doi scriitori care fac jurnalism. Și nu le e ușor. Dar ce scriu ei contează mult pentru oamenii tineri, care încă mai cred că lucururile se vor schimba în bine. Într-una din seri, cînd ieșiserăm într‑un bar, doi cititori au venit la ei să le mulțumească pentru ceea ce fac. Le-au strîns mîna și le-au spus cît de mult contează articolele lor pentru ei. Cele mai recente cărți semnate de ei sînt: Moni Stănilă, Colonia fabricii (Ed. Cartea Românească, 2015) și Alexandru Vakulovscki, Dați foc la cărți (Ed. Tracus Arte, 2012).

Cînd v-am întrebat dacă ați vrea să facem un interviu despre starea de fapt din Moldova, Alexandru Vakulovski mi-a zis că da și că speră să mai reziste Moldova pînă săptămîna viitoare. Aș vrea să încep discuția noastră chiar de aici. De unde vine această teamă?

Alexandru Vakulovski: Chiar ieri polițiștii moldoveni au arestat 12 persoane pe care le-au numit grupare paramilitară. Cei 12 – gopnici, cum le-am zis eu (care-ți dau în cap pe stradă ca să‑ți ia portofelul și hainele) – aveau doar trei pistoale și o grenadă. Cei de la MAI i‑au prezentat ca pe un real pericol pentru Moldova. Eu nu știu, tovarășii ăia 12 ori fac parte dintr-o rețea mai mare, poate-s de-ai lui Usatîi, deci ai Moscovei, ori polițiștii noștri vor grade mai mari și se laudă singuri. Moldova este foarte fragilă dacă poate fi capturată cu trei pistoale și o grenadă. Dar astfel de știri apar aproape săptămînal. Aproape că nu le mai băgăm în seamă. Adevărul e că toți omuleții verzi din Ucraina au ajuns și încă ajung acolo prin aeroportul din Chișinău. La întoarcere poate se opresc aici. Și, uite, încă n-am pomenit nimic de Transnistria și Găgăuzia. Rusia nu ne atacă doar pentru că ne consideră deja de-ai lor, ai lor. Dar știai că în planul Novorusiei intră și Republica Basarabia, cu sudul Moldovei și regiunea Odessei? În sudul Moldovei stă mama mea. Și există cretini de la Chișinău și de la Bălți (de Comrat nici nu mai zic) care tare și-ar dori această republică. Tare și-ar dori înapoi Uniunea Sovietică cu numele Novorusia.

Moni Stănilă: Da: din trei milioane de locuitori, unii sînt proromâni, alții proruși, unii stataliști și mai avem Găgăuzia și Transnistria. Sîntem în fața celui de-al patrulea, eventual, guvern al Moldovei pe anul 2015, nu avem premier, băncile au fost furate. Credeți-mă, în România e chiar bine față de ce vedem aici.

A. V.: Despre „pericolul românesc“ nu vorbesc. România, ca stat, a cedat Basarabia și nu o vrea înapoi. România este statul cel mai neutru din punctul ăsta de vedere. Chiar dacă mulți români ar vrea unirea. Chiar și cu promisiunea președintelui Iohannis că dacă noi vom vrea, va vrea și el. Noi vrem, am făcut o Mare Adunare Națională pentru asta, nenumărate marșuri, copiii de la Tinerii Moldovei au fost pe jos la București. Dar promisiunea pare deșartă, din păcate. Președintele nu era acasă atunci.

Deci cum se văd lucrurile din interior? 

A. V.: Sîntem într-o criză continuă, politicienii ajung sus ca să ne fure. Uite miliardul, nu e miliardul. Speranțele europene se năruie. Sîntem, cum ar spune Dumitru Crudu, oameni ai nimănui. Iar la televiziunea națională, ca pe 7 aprilie, sînt jocuri și balet.

M. S.: În schimb, televiziunile private fac un circ atît de mare, parcă e iarmarocul secolului. Fiecare țipă după tine să îți vîndă vaca stearpă ca pe una bună. Fiecare televiziune e sluga unui oligarh, fie el din Moldova sau ascuns prin Germania. Din interior, Moldova se vede ca podurile alea din filme cu jungla, făcute din scîndurele putrede, iar personajul principal, poporul Moldovei, fuge urmărit de clasa politică și, în timp ce fuge, se vede dintr-o parte ca în vis și se tot miră că mai cade o scîndură, mai lipsește alta, dar încă nu se rupe. Însă știm precis și ne iau transpirațiile: acuș-acuș!

După căderea guvernului, care sînt așteptările, pentru ce ies acum oamenii în stradă?

A. V.: Doar vi se pare că oamenii ies acum pe stradă. Dacă te apropii de corturile cu protestatari, ori nu e nimeni, ori e miros de grătar. Ultima oară cînd am trecut pe lîngă Parlament, mergea un film cu Adam Sandler. Nu glumesc. Și protestele ne-au fost furate.

M. S.: În momentul de față nu sînt așteptări. E o disperare în care parcă-parcă începi să crezi povestea cu tunelul și luminița. Ne ies ochii din cap chiorîndu-ne în tunel. Beznă. Cei din stradă vor să schimbe un mafiot cu altul. În rest, nimic. Nici speranță nu mai e. Așteptăm doar, așa, a surda, să ne trezim cumva într-o dimineață intrați în Uniunea Europeană. Acolo e luminița, la est e tunelul, și canalul, și Siberia. Cînd europenii se plîng de UE, eu, care am trăit și în ea, și în afara ei, zîmbesc în barbă și-mi spun: să vedeți voi cum e cu Rusia!

Sînteți doi scriitori „angajați“. Am asistat la momentul în care doi oameni tineri, necunoscuți, au venit și v-au felicitat pentru că scrieți și v-au zis cît de important e pentru ei că o faceți. Cîtă putere are presa în Moldova de acum? Și cîte locuri curate au mai rămas?

M. S.: M-am gîndit la tine două săptămîni mai târziu, cînd o cititoare a ziarului la care lucrez m-a căutat cu flori. E emoționant. Oamenii respectă ceea ce facem și asta e o plată. Dar cît schimbăm? Are presa greutate? Probabil. După ce așa-zisele partide europene și-au bătut joc de țară patru ani, au fost aleși din nou. E poate și meritul presei care a reușit să convingă oamenii că hoți sînt și unii, și alții și că acum contează doar vectorul extern. Oamenii de aici au o sensibilitate specifică. S-a păstrat ceea ce în România mai aflăm din cărți: respectul pentru dascăl, indiferent că e profesorul din sat, preotul sau jurnalistul. Reacția acelor tineri e cumva firească în cel mai adînc sens al acestui cuvînt, ține de firea lor, dar au și ochi, au și urechi. Nu e ușor să prostești cititorul, așa că în presa scrisă nu prea ai de ales, ori păstrezi locul curat, ori pierzi cititorii. În România, ca să vinzi o știre la care s-a „lucrat“, o strecori printre subiecte de cancan, însă, nu o să crezi, aici cancanul nu merge. Pe nimeni nu interesează divorțurile vedetelor sau mașinile șmecherilor. E mai greu, cum se spune aici, să torni gogoși pe urechi. În televiziuni lucrurile stau alt­fel. E mai ușor să sucești mințile cu imaginea decît cu cuvîntul. Acolo nu mai e curat de mult.

Cît influențează această criză politică ce se întîmplă în zona artistică?

M. S.: Ai subiecte, ai nervi care să te trimită la scris, ai convingerea că în Moldova e, într-adevăr, „ca la noi, la nimeni“. Știu, din anii petrecuți la Timișoara, că basarabenii au o anumită tensiune, simțită artistic, sînt mai cu nerv. După ce m-am mutat aici, am considerat acest temperament o condiție socio-politică.

Care sînt, în acest moment, zonele cele mai efervescente și mai creative?

A. V.: Pentru mine, atelierul lui Ghenadie Popescu este zona cea mai efervescentă și creativă din Chișinău. Sculptează în mămăligă, face animație, restaurează – fără pauze. Apoi Republica, locul în care se întîlnesc tinerii scriitori din Chișinău. Și asociația culturală Oberliht are multe proiecte artistice interesante, chiar dacă au rădăcinile în afara Moldovei. Pe vremuri era atelierul Noii Barbari al lui Dumitru Crudu, dar acum el face un cenaclu pentru cei foarte mici. Sînt, desigur, și alte zone, dar pe mine mă interesează astea în primul rînd.  

Vorbiți-mi de cîteva proiecte în care credeți.

A. V.: Cred în cenaclul Republica al Bibliotecii Naționale, pe care îl conduce Moni și unde se întîlnesc tinerii scriitori din Chișinău și din suburbii. Deja am văzut cum au crescut cîțiva scriitori la Republica. Sper în proiectul România. Ce nu înțeleg mulți români: nu trebuie să fii dezaxat ca Vadim Tudor sau oportunist ca Adrian Păunescu ca să vrei o Românie unită.

Am avut senzația că cea mai mare capcană a momentului e pierderea speranței. Ce o poate întreține? De unde poate veni?

A. V.: Chiar și cei care merg la muncă în Italia sau în Rusia încă au speranțe. Dar în cîțiva ani, cînd văd că în Moldova nu se prea produc schimbări, speranța moare. Da, e o capcană. Și eu îmi pierd de multe ori speranța. Știu de ce o pierd, dar revine din inerție. Mănînci un măr, citești o carte – și-ți trece, nu neapărat te umpli de speranțe.

M. S.: Noi avem o aprinzătoare a speranței în familie. Cînd e prea groasă scîrba, amenințăm la noi în sufragerie, în lipsa altor persoane: lasă, lasă, că plecăm în România și gata! Ce ne trebuie nouă? Și atunci ideea că ai unde fugi aprinde luminița, speranța că dacă se rupe podul, se rupe doar de la un capăt și te salvezi pe celălalt. Exact ca în filme. Cred că toți oamenii relativ tineri din țara asta au o astfel de „aprinzătoare“, că e România, Italia, Canada – nu contează. Tocmai din această pricină cei mai de plîns sînt bătrînii. La ei luminița nu mai poate fi decît „dincolo“, podul e peste Stix.

Care era atmosfera cînd v-ați mutat la Chișinău? Ce s-a schimbat?

A. V.: Pe mine tocmai mă expulzaseră din România atunci. Mă duceam să‑mi scot cazierul și dinspre Președinție și Parlament se auzeau explozii. Am mers acolo. Mi-a plăcut cum ardea Parlamentul. Aceiași oameni care aruncau cu pietre stăteau cuminți în rînd după apă la chioșcurile de alături. Am sperat în schimbare. Dar a fost doar o schimbare a hoților. Acum Filat e judecat, e la pîrnaie. Le doresc tuturor politicienilor noștri care au furat miliarde, dar și speranțele tinerilor, să ajungă lîngă el.

M. S.: Din punctul meu de vedere, orașul era mai urît, mai periculos, mai murdar, mai întunecat. În schimb, traiul era mai stabil atunci. Încă nu avusese loc jaful secolului. Leul era mai puternic. Greșelile majore, care au adus pe buza prăpastiei țara asta, au avut loc în ultimii doi-trei ani. Dacă se menținea cursul pornit în 2010, ne-ar fi fost mai bine acum. N-au avut măsură politicienii. Au furat totul deodată din cea mai săracă țară din Europa. Cum spuneam într‑un editorial, ne-am bătut propriul record, am devenit mai săraci decît cei mai săraci, care eram tot noi.

Ați fi putut să stați în altă parte, ce vă face să rămîneți acolo?

A. V.: Mama este aici. Chiar dacă nu stăm în aceeași localitate, e mai bine pentru ea să ne știe alături. Apoi oamenii faini, cenaclul Republica. Mai există și sentimentul că trebuie să fac ceva pentru Moldova, dar nu vreau să vorbesc cu cuvinte mari. Există și o intensitate pe care o simți doar aici. Cum treci granița, te gîndești la E-uri, la cît de nocivă e margarina sau că trebuie să te lași de fumat. Aceeași intensitate, o dată la cîteva luni, te face să dorești măcar un pic de pauză în altă parte. Măcar o bere la Iași.

Care e scenariul optimist și care e cel pesimist în ceea ce privește viitorul?

A. V.: România / Novorusia.

M. S.: Uniunea Europeană, cu toate neajunsurile ei / Uniunea Vamală, cu toate promisiunile ei.

Ce mai înseamnă schimbarea pentru voi și pentru oamenii din jurul vostru?

A. V.: Toată Moldova își dorește intrarea în Uniunea Europeană. Dar cei care puteau să ne ducă acolo sînt compromiși, arși. Din cauza asta sînt pe val partidele finanțate de la Moscova, ele promit pîine mai ieftină. Tinerii, și nu doar ei, își doresc unirea cu România. Cum am mai spus, schimbarea la noi se va produce după ce vom umple pușcăriile cu politicieni. Dar ei știu bine asta și se apără, nu vor nici o schimbare. Pentru ei încă e bine, dar pentru basarabeni – nu.

M. S.: Ieșirea de sub mîna Moscovei, fie prin Europa, fie prin România, infrastructură, locuri de muncă, pensii decente pentru bătrîni, salarii mai bune pentru noi. Cît despre România, mi-ar plăcea ca cel puțin în conversațiile decente să nu mai fim noi și voi. La un moment dat, la o masă erau mai mulți oameni de pe ambele maluri ale Prutului, povesteam o problemă din vamă. Cineva m-a întrebat: „La noi la vamă sau la voi?“. M-am blocat. Sînt o bănățeancă stabilită la Chișinău. Stai să ne înțelegem, care e noi-ul și care voi-ul? Cine întreabă? De pe ce mal al Prutului? Fiindcă depinde cum mă iei, pentru mine poate fi „la voi“ și aici, și acolo. Deși mi-aș dori, măcar la masă, dacă nu în Parlament, să fie „la noi“ pe ambele maluri.

a consemnat Ana Maria SANDU