Ville de Québec sau cum să respiri istorie
Farmecul unui oraş îl simţi atunci cînd păşeşti pentru prima oară în centru, acolo unde, de regulă, există piaţete şi zone pietonale. În centru sînt acumulatorii invizibili de la care preiei, ca turist, energie urbană. Tot acolo îţi apare în suflet silueta bucuriilor şi tristeţilor care i-au năpădit pe localnici de-a lungul vremurilor. Ville de Quebéc este capitala provinciei francofone cu acelaşi nume – Québec – a Canadei. Oraşul are o istorie politică zbuciumată, însă de vreo două sute de ani încoace urcă încet şi sigur pe rampa prosperităţii.
Samuel de Champlain este cel de care se leagă începuturile Québec-ului, în secolul al XVII-lea. Sub conducerea sa, francezii debarcaţi pe coasta Americii au întemeiat, în 1608, o fabrică de blănuri şi o cetate, pe stînca numită Cap Diamant. Este prima aşezare fondată în America de Nord, capitală a „Noii Franţe“ şi, pentru o scurtă perioadă, chiar capitală a Canadei, motiv pentru care i se mai spune „la vieille capitale“ (vechea capitală). Oraşul a fost declarat de către UNESCO, în 1985, World Heritage Site deoarece zidurile de fortificaţie din centru sînt singurele rămase în picioare la nord de Mexic.
Acum să intrăm puţin în atmosfera urbei. Toate experienţele pe care le poţi avea ca turist în Ville de Quebéc se petrec la poalele castelului Frontenac. Samuel de Champlain, explorator şi colonizator intrat deja în legendă, s-a îngrijit să ridice fortul Château St-Louis, pe structura căruia a apărut, în 1924, Château Frontenac. Aceasta este construcţia reprezentativă a oraşului, astăzi hotel de mare lux, botezată după guvernatorul Louis de Baude, conte de Frontenac.
Nu, aici nu vei avea nici măcar senzaţia vagă a „Castelului“ kafkian, în pofida lentorii administraţiei francofone. În paranteză fie spus, funcţionarii lor se mişcă mai repede decît ai noştri şi nu au (toţi) feţele crispate, însă au un chef de muncă vecin cu hibernarea. Explicabil, într-un fel, dacă ne gîndim la iernile năprasnice de pe aici şi la faptul că primii colonişti francezi şi-au lăsat oasele într-un pămînt ca o plantă carnivoră – splendid primăvara şi vara, cu o natură bogată şi plină de miresme, dar bîntuit de ierni cu vînturi tăioase şi temperaturi ce pot atinge şi minus 30 de grade Celsius. În orice caz, turistul este ferit, în principiu, şi de administraţie, şi de frigurile polare. Nu-i rămîne decît să vină vara şi să se piardă pe străduţele cu case colorate ca-n poveştile lui Andersen, să mănînce un „poutine“ (cartofi pai cu brînză şi sos dulce) şi să bea o bere de braserie, scoasă de prin pivniţele cine ştie cărui negustor. Apoi, dacă-l mai ţin brăcinarele şi buzunarele (pentru că un astfel de prînz, în doi, te duce pe la vreo 50 de dolari), o va lua la pas spre Muzeul Civilizaţiei (Musée de la civilisation).
Ca să vă faceţi o idee, acest muzeu adună, de regulă, patru-cinci expoziţii realizate exemplar. Fiecare vizitator rămîne cu ceva „agăţat“ în memorie, de la copilul de cinci ani şi pînă la profesorul venit să se informeze. Vara aceasta, Muzeul Civilizaţiei oferă publicului, printre altele, o expoziţie despre nanotehnologie. Ghizi bine instruiţi, ecrane cu filme documentare, căşti cu prezentări realizate în toate limbile larg răspîndite pe planetă sînt puse la dispoziţia plătitorului de bilet. Preţul intrării pentru un adult este de 16 dolari, însă studenţii şi persoanele trecute de 65 de ani beneficiază de reduceri consistente. Merită fiecare cent, vă asigur. Organizatorii s-au gîndit şi la varianta în care cineva n-are unde-şi lăsa copiii, dar vrea să viziteze în linişte expoziţiile. Alături de sălile pregătite celor mari există şi atracţii pentru cei mici. De pildă, o incursiune fascinantă în lumea cîinilor şi a pisicilor, în care sînt explicate reacţiile acestora, modul lor de a se apăra sau de a-şi arăta afecţiunea. Pentru a nu i pierde pe copii în detalii obositoare, a fost amenajată o pistă cu obstacole unde cei mici, aliniaţi în poziţia patrupezilor, pot face slalom printre obiecte, contracronometru. După ce şi-au epuizat energia, ei sînt adunaţi în jurul unei mese cu tablete electronice, cărţi, creioane colorate şi ştampile, toate cu, despre sau în formă de cîini şi pisici. Copiii pot scoate chiar şi o gazetă virtuală, cu benzi desenate, avînd ca temă „Ce-o fi în capul animalului meu de companie“.
Să revenim, totuşi, în sălile părinţilor… Aşadar, nanotehnologia a cucerit deja zeci de mii de vizitatori ai Muzeului Civilizaţiei. Telefoane mobile „antice“, mari cît cărămizile caselor din apropiere, vitralii cu un roşu specific, produse cosmetice moderne şi cîte şi mai cîte altele, depozitare de nanoparticule, sînt descrise în detaliu, de la începuturi şi pînă în zilele noastre. Lumea (ştiinţifică) este precaută şi-l avertizează pe vizitator, din capul locului, că nu se cunosc încă efectele adverse ale utilizării nanoparticulelor, pe scară largă, în industrie. De altfel, expoziţia a fost denumită „Nanotehnologiile: revoluţia invizibilă“.
Dar cum nu-ţi poţi construi corect viitorul fără a-ţi cunoaşte trecutul, canadienii francofoni sînt foarte atenţi cînd vine vorba despre populaţiile băştinaşe, victime ale colonizării de acum 400 de ani. Manualele copiilor din şcolile primare sînt pline de texte care descriu viaţa şi obiceiurile culturilor autohtone amerindiene, în centrul cărora a stat libertatea ca valoare supremă. Au preferat să moară decît să accepte sclavagismul. Unsprezece la număr prin părţile Québec-ului, aceste culturi fac obiectul unui studiu amănunţit în cadrul Muzeului Civilizaţiei. „C’est notre histoire“ cuprinde cinci secţiuni, pornind de la realitatea actuală a rezervaţiilor cu autohtoni – scutite de taxe şi impozite, cu administraţie distinctă, însă ameninţate de propriile neputinţe sociale.
La drept vorbind, nu-ţi ajunge o zi pentru a cutreiera în tihnă „lumile“ deschise de Muzeul Civilizaţiei. Mai înţelept este să-ţi iei o cameră de hotel în Lévis, o localitate învecinată şi ceva mai ieftină, şi să te întorci în ziua următoare pentru a retrăi „Le temps des québécois“, marile evenimente ale provinciei francofone a Canadei. Un vaporaş stă la dispoziţia turiştilor, din jumătate în jumătate de oră, pentru a-i transporta de pe un mal pe celălalt şi pentru a-i bucura de priveliştea fluviului Saint-Laurent. Privelişte care devine şi mai spectaculoasă pentru cei care continuă călătoria spre cascada Montmorency. În fine, de pe apă sau de pe ţărm, la amiază sau pe seară, Ville de Québec străluceşte ca o ultimă extensie a bătrînei Europe. Mulţi ar spune că de aici începe America, cu toate speranţele ei adunate de peste tot.
George Rădulescu este jurnalist şi urmează un program de studii aprofundate în Drept la Montréal.
Foto: G. Rădulescu
