Ville de Québec sau cum să respiri istorie

George RĂDULESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 652 din 18-24 august 2016
Ville de Québec sau cum să respiri istorie jpeg

Farmecul unui oraş îl simţi atunci cînd păşeşti pentru prima oară în centru, acolo unde, de regulă, există piaţete şi zone pietonale. În centru sînt acumulatorii invizibili de la care preiei, ca turist, energie urbană. Tot acolo îţi apare în suflet silueta bucuriilor şi tristeţilor care i-au năpădit pe localnici de-a lungul vremurilor. Ville de Quebéc este capitala provinciei francofone cu acelaşi nume – Québec – a Canadei. Oraşul are o istorie politică zbuciumată, însă de vreo două sute de ani încoace urcă încet şi sigur pe rampa prosperităţii.

Samuel de Champlain este cel de care se leagă începuturile Québec-ului, în secolul al XVII-lea. Sub conducerea sa, francezii debarcaţi pe coasta Americii au întemeiat, în 1608, o fabrică de blănuri şi o cetate, pe stînca numită Cap Diamant. Este prima aşezare fondată în America de Nord, capitală a „Noii Franţe“ şi, pentru o scurtă perioadă, chiar capitală a Canadei, motiv pentru care i se mai spune „la vieille capitale“ (vechea capitală). Oraşul a fost declarat de către UNESCO, în 1985, World Heritage Site deoarece zidurile de fortificaţie din centru sînt singurele rămase în picioare la nord de Mexic.

Acum să intrăm puţin în atmosfera urbei. Toate experienţele pe care le poţi avea ca turist în Ville de Quebéc se petrec la poalele castelului Frontenac. Samuel de Champlain, explorator şi colonizator intrat deja în legendă, s-a îngrijit să ridice fortul Château St-Louis, pe structura căruia a apărut, în 1924, Château Frontenac. Aceasta este construcţia reprezentativă a oraşului, astăzi hotel de mare lux, botezată după guvernatorul Louis de Baude, conte de Frontenac.

Nu, aici nu vei avea nici măcar senzaţia vagă a „Castelului“ kafkian, în pofida lentorii administraţiei francofone. În paranteză fie spus, funcţionarii lor se mişcă mai repede decît ai noştri şi nu au (toţi) feţele crispate, însă au un chef de muncă vecin cu hibernarea. Explicabil, într-un fel, dacă ne gîndim la iernile năprasnice de pe aici şi la faptul că primii colonişti francezi şi-au lăsat oasele într-un pămînt ca o plantă carnivoră – splendid primăvara şi vara, cu o natură bogată şi plină de miresme, dar bîntuit de ierni cu vînturi tăioase şi temperaturi ce pot atinge şi minus 30 de grade Celsius. În orice caz, turistul este ferit, în principiu, şi de administraţie, şi de frigurile polare. Nu-i rămîne decît să vină vara şi să se piardă pe străduţele cu case colorate ca-n poveştile lui Andersen, să mănînce un „poutine“ (cartofi pai cu brînză şi sos dulce) şi să bea o bere de braserie, scoasă de prin pivniţele cine ştie cărui negustor. Apoi, dacă-l mai ţin brăcinarele şi buzunarele (pentru că un astfel de prînz, în doi, te duce pe la vreo 50 de dolari), o va lua la pas spre Muzeul Civilizaţiei (Musée de la civilisation).

Ca să vă faceţi o idee, acest muzeu adună, de regulă, patru-cinci expoziţii realizate exemplar. Fiecare vizitator rămîne cu ceva „agăţat“ în memorie, de la copilul de cinci ani şi pînă la profesorul venit să se informeze. Vara aceasta, Muzeul Civilizaţiei oferă publicului, printre altele, o expoziţie despre nanotehnologie. Ghizi bine instruiţi, ecrane cu filme documentare, căşti cu prezentări realizate în toate limbile larg răspîndite pe planetă sînt puse la dispoziţia plătitorului de bilet. Preţul intrării pentru un adult este de 16 dolari, însă studenţii şi persoanele trecute de 65 de ani beneficiază de reduceri consistente. Merită fiecare cent, vă asigur. Organizatorii s-au gîndit şi la varianta în care cineva n-are unde-şi lăsa copiii, dar vrea să viziteze în linişte expoziţiile. Alături de sălile pregătite celor mari există şi atracţii pentru cei mici. De pildă, o incursiune fascinantă în lumea cîinilor şi a pisicilor, în care sînt explicate reacţiile acestora, modul lor de a se apăra sau de a-şi arăta afecţiunea. Pentru a nu i pierde pe copii în detalii obositoare, a fost amenajată o pistă cu obstacole unde cei mici, aliniaţi în poziţia patrupezilor, pot face slalom printre obiecte, contracronometru. După ce şi-au epuizat energia, ei sînt adunaţi în jurul unei mese cu tablete electronice, cărţi, creioane colorate şi ştampile, toate cu, despre sau în formă de cîini şi pisici. Copiii pot scoate chiar şi o gazetă virtuală, cu benzi desenate, avînd ca temă „Ce-o fi în capul animalului meu de companie“.

Să revenim, totuşi, în sălile părinţilor… Aşadar, nanotehnologia a cucerit deja zeci de mii de vizitatori ai Muzeului Civilizaţiei. Telefoane mobile „antice“, mari cît cărămizile caselor din apropiere, vitralii cu un roşu specific, produse cosmetice moderne şi cîte şi mai cîte altele, depozitare de nanoparticule, sînt descrise în detaliu, de la începuturi şi pînă în zilele noastre. Lumea (ştiinţifică) este precaută şi-l avertizează pe vizitator, din capul locului, că nu se cunosc încă efectele adverse ale utilizării nanoparticulelor, pe scară largă, în industrie. De altfel, expoziţia a fost denumită „Nanotehnologiile: revoluţia invizibilă“.

Dar cum nu-ţi poţi construi corect viitorul fără a-ţi cunoaşte trecutul, canadienii francofoni sînt foarte atenţi cînd vine vorba despre populaţiile băştinaşe, victime ale colonizării de acum 400 de ani. Manualele copiilor din şcolile primare sînt pline de texte care descriu viaţa şi obiceiurile culturilor autohtone amerindiene, în centrul cărora a stat libertatea ca valoare supremă. Au preferat să moară decît să accepte sclavagismul. Unsprezece la număr prin părţile Québec-ului, aceste culturi fac obiectul unui studiu amănunţit în cadrul Muzeului Civilizaţiei. „C’est notre histoire“ cuprinde cinci secţiuni, pornind de la realitatea actuală a rezervaţiilor cu autohtoni – scutite de taxe şi impozite, cu administraţie distinctă, însă ameninţate de propriile neputinţe sociale.

La drept vorbind, nu-ţi ajunge o zi pentru a cutreiera în tihnă „lumile“ deschise de Muzeul Civilizaţiei. Mai înţelept este să-ţi iei o cameră de hotel în Lévis, o localitate învecinată şi ceva mai ieftină, şi să te întorci în ziua următoare pentru a retrăi „Le temps des québécois“, marile evenimente ale provinciei francofone a Canadei. Un vaporaş stă la dispoziţia turiştilor, din jumătate în jumătate de oră, pentru a-i transporta de pe un mal pe celălalt şi pentru a-i bucura de priveliştea fluviului Saint-Laurent. Privelişte care devine şi mai spectaculoasă pentru cei care continuă călătoria spre cascada Montmorency. În fine, de pe apă sau de pe ţărm, la amiază sau pe seară, Ville de Québec străluceşte ca o ultimă extensie a bătrînei Europe. Mulţi ar spune că de aici începe America, cu toate speranţele ei adunate de peste tot. 

George Rădulescu este jurnalist şi urmează un program de studii aprofundate în Drept la Montréal.

Foto: G. Rădulescu

castelul frontenac vazut de pe st laurent JPG jpeg
Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

Becali
Lucian Bode la Consiliul JAI FOTO Facebook Lucian Bode
Ce este Consiliul JAI, care decide dacă România poate sau nu să adere la Schengen
Consiliul JAI este format din miniștri de Interne, responsabili cu migrația, gestionarea frontierelor și cooperarea polițienească, însă nu toate statele membre UE au aceeași repartizare a sarcinilor între miniștri.
Maria Zaharova FOTO Profimedia
Purtătoarea de cuvânt a MAE rus, atac la adresa Maiei Sandu: Ce a făcut cetățeana României pentru R. Moldova?
Maria Zaharova a lansat un atac dur la adresa preşedintei Republicii Moldova, fiind de părere că puterea de la Chișinău promovează rusofobia, chiar dacă Moscova a ajutat întotdeauna Chișinăul.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.