Realizator de film documentar, la 16 ani

„Mi se pare că documentarul înseamnă realitate. Dacă te uiți la un film de ficțiune vezi chestii mișto, uauu, explozii peste explozii, dar astea nu se întîmplă în viața reală. Documentarul capturează ce e în viața reală și poți vedea că și aici (n.r. – în jurul nostru) sînt chestii interesante. Poate nu sînt explozii fizice, dar sînt explozii pentru capul tău, pentru ce ai realizat.“ Cuvintele aparțin Mariei, o adolescentă de 16 ani, elevă în clasa a X-a la un liceu din Sibiu, participantă la cea mai recentă ediție a atelierului „Primul meu film documentar“ organizat de Asociația Vira în colaborare cu Festivalul Astra Film de la Sibiu (2016). Oricît de insolit ar părea, și liceenii fac filme documentare. Documentarul nu este apanaj doar al marilor regizori, al celor cu experiență, care au resursele și imaginația pentru a aborda subiecte „mari și grele“. Din 2012 încoace sîntem martorii – și într-o oarecare măsură facilitatorii – procesului de învățare, cunoaștere și înțelegere a lumii înconjurătoare, prin vizorul camerei de filmat, prin care trec liceenii. Am început la Bîrlad, cu 16 liceeni, și am ajuns pînă în acest moment să avem zece ediții la care au participat peste 100 de liceeni din Bîrlad, București, Tulcea, Caracal și Sibiu.

Întîlnirea cu filmul documentar se rezumă la un proces de schimbare sau, cum spune Ruxandra (16 ani, participant la „PMFD“ Sibiu 2016, ediția a 8-a), la „un carusel al emoțiilor și al gîndurilor, pe mine personal m-a ajutat să îmi dau seama de lucruri precum gîndirea convențională. (…) Nu am prea dormit săptămîna asta, mi s-au schimbat ideile de mii de ori. Nu doar ideile, absolut toată percepția mi s-a schimbat de pe o zi pe alta, în fiecare zi“. Una dintre primele întrebări pe care le punem liceenilor, în preambulul atelierelor, este legată de filmul pe care și-ar dori să-l realizeze pînă la finalul cursului. Răspunsurile sînt în acord cu experiența lor de pînă atunci și cu modul în care au interacționat cu filmul documentar, în special prin mijlocirea televiziunii. La început vor să abordeze teme exotice pentru ei, despre cerșetori, oameni foarte săraci și, mai ales, vor să facă filme despre teme mari, abstracte: muzică, artă, natură, societate per ansamblu; despre prostituata orașului, problemele oamenilor singuri, adevărata față a lumii de la țară și relațiile dintre oameni, problemele sociale dintr-o țară străină și săracă, generații și vicii, viața animalelor sălbatice care trăiesc în păduri, trecerea timpului și efectele acesteia asupra locurilor familiare, despre Coreea de Nord, despre relația omului cu societatea, drepturile oamenilor, despre frumusețea pe care nu o vedem, problemele adolescenței sau integrarea oamenilor în societate. Unii vor să-și spună povestea vieții lor, să povestească despre greutățile pe care le au depășit și lucrurile care le-au schimbat traseul. Își doresc să facă scurtmetraje despre problemele recurente din viața adolescenților, despre influența mass-media asupra oamenilor sau despre cele mai periculoase locuri din lume. Puțini sînt cei care se gîndesc, la debutul atelierului de film documentar, să facă un scurtmetraj despre ei înșiși. O mare parte dintre participanți vor să facă un film despre generații și diferența dintre generații, dar puțini sînt dispuși să arate ce înseamnă asta efectiv în sînul propriei familii.

Majoritatea ideilor enumerate sînt exemple bune de subiecte pe care le denumim generic „subiecte mari“, dificil de abordat la vîrsta adolescenței și aproape imposibil de realizat în cele aproximativ zece zile ale atelierului. Întrucît timpul este limitat, le direcționăm atenția către subiecte din imediata lor apropiere. Relevanța temei pentru ei înșiși este cel mai important criteriu de selecție a poveștii ce urmează a fi spusă, întrucît doar dacă ești direct interesat de subiect și empatizezi cu el, reușești să îl duci la bun sfîrșit. Filmele pe care liceenii le fac devin astfel rezultate profund personale, atît ca experiență a procesului de realizare, cît și datorită subiectului abordat.

Laura contraatacă

Laura contraatacă este un scurtmetraj monolog al Laurei, bineînțeles. Este un film despre identitate și despre vocea critică din capul fiecăruia, despre dileme, răzvrătiri și împăcare cu sine.

Laura, participantă în 2014 la atelierul „Primul meu film documentar“ realizat la Sibiu (în colaborare cu festivalul Astra Film), avea o idee clară la debutul programului – să facă un scurtmetraj despre cum merg oamenii în club și cum dansează acolo. Rezultatul a fost total diferit: un film despre ea însăși, modul în care este percepută și cum se simte ea în toată această ecuație. De filmat în club a filmat, și oameni dansînd a surprins, dar și-a dat seama că imaginile sînt întunecate și nu era deloc ce-și imagina. Este vorba de o deziluzie necesară, după cum numește procesul colegul meu Matei, tutore al tinerilor realizatori de filme documentare: „Trebuie să treacă prin această deziluzie, că ceea ce văd cu mintea lor nu e ceea ce le va ieși pe cameră. Și odată ce trec de acest prag, se ancorează mai bine în realitate și caută o temă particulară, mai bine articulată“.

Deseori este vorba și de surprindere sau chiar inovație din partea lor, a adolescenților. După mai multe încercări, Laura a luat pur și simplu o altă cameră, un GoPro, și a lipit-o de tavanul dormitorului său. Un lucru care a surprins: „Nu mai văzusem așa ceva, nu mai văzusem pe nimeni să facă asta. Un GoPro este de obicei folosit pentru a filma acțiune, dar să-l pună cineva deasupra patului și să filmeze static nu am mai văzut pînă atunci“, povestește Matei. Drumul din acest punct pînă la rezultatul final a fost clar. A apărut ideea de ochi atotștiutor și, odată ce a fost creată disocierea dintre ochiul care știe și personajul care stă pe pat în cameră, dar ambii făcînd parte dintr-una și aceeași persoană, s-a ajuns la un film despre identitate.

Date fiind experiențele diferite pe care adolescenții le-au avut pînă la momentul participării la atelier, subiectele de film variază la fel de mult. Jurnalul Claudiei (București, 2015) se bazează pe un monolog al unei adolescente care rememorează cum a trecut prin divorțul părinților. Carpați 112 (Caracal, 2016) este adresa cimitirului din Caracal, dar și adresa unde locuiește o întreagă familie. Filmul surprinde frica și acceptarea apropierii cimitirului de către un narator nevăzut, dar și rutina zilnică a locatarilor. Fac ce trebuie (Caracal, 2016) este portretul pe care Cristina îl face propriei bunici, cea care o crește în timp ce părinții sînt plecați în străinătate. Doar de-o săptămînă (Sibiu, 2015) prezintă două prietene care pornesc în căutarea rochiei perfecte pentru a fi purtată la petrecerea de ziua de naștere a unei colege. Ziua căutării le duce în diferite locuri: la mall, la un fast-food, la un concert în aer liber.

Nu mi-ar ajunge spațiul pentru a trece în revistă toate filmele realizate de liceeni. Cert este că atelierul de film a fost, de fiecare dată, un motiv de introspecție, de cunoaștere și surprindere pentru noi, organizatorii, și mai ales pentru ei, participanții. 

Natalia Negru este absolventă a masteratului de Antropologie de la SNSPA și face parte din echipa extinsă a Asociației Vira, care organizează atelierele „Primul meu film documentar“.